Nu, nu-i vorba despre hibridarea indivizilor umani cu mașini, despre vreun transfer de conștiință și, cu atât mai puțin, despre omul bionic construit integral din organe sintetice. Subiectul e mult mai banal: îl am în vedere pe omul politic care se hotărăște, după ce ajunge demnitar, să redevină un ins oarecare. Sau, mai precis, să mimeze că duce viața unui cetățean obișnuit, deși el nu mai e de multă vreme pe picior de egalitate cu semenii săi.
Scriu aceste rânduri, fiindcă mi-a atras atenția insistența cu care, de câteva săptămâni încoace, șeful guvernului pozează în „om din popor”. Propaganda ni-l arată oprindu-se din drum ca să-și astâmpere pofta de pufuleți, ori explicând că o bancnotă de 100 de lei îi ajunge să-și cumpere de-ale gurii, ori călătorind cu mijloacele de transport în comun. I-a urmat exemplul predecesorul său, care a mers și el într-o piață, ca să cumpere ceapă și să miroasă o legătură de pătrunjel.
Să ne-nțelegem! Dacă l-am cunoaște pe un om politic trăind ca oricare altul înainte de a fi ales ori numit, iar el – sau ea – ar păstra acest stil de viață cât asumă demnități publice însemnate, nimeni n-ar avea nimic de obiectat. Cine o știe pe Maia Sandu, de pildă, nu se miră văzând-o că merge la supermarket să-și cumpere ce are nevoie și după ce a fost aleasă președintă, fiindcă ea așa s-a purtat mereu. Nu e o operațiune de imagine, ci confirmarea unei modestii naturale.
În schimb, în alte cazuri, îi descoperim pe parlamentari sau miniștri făcând gesturi forțate. De pildă, cea mai veche urmă a prezenței publice a actualului prim-ministru e de la o partidă de vânătoare, unde se afla în compania unui om de afaceri, condamnat între timp pentru terorism. La rândul lui, Ciucă era total necunoscut altfel decât ca șef al Statului major al armatei. Niciun cetățean nu i-a cunoscut pe acești doi înalți demnitari altfel decât la sindrofii oficiale ori în posturi ce nu aveau nimic de-a face cu viața cotidiană a românului oarecare. Ce vedem azi este, de aceea, artificial. E construcție pusă la cale de comunicatori.
Care, de multe ori, dau greș. A rămas în memoria colectivă încercarea eșuată de PR a premierului Victor Ciorbea. S-o reamintim: imediat după numirea sa în fruntea executivului, consultanții politici i-au sugerat să meargă la Palatul Victoria cu metroul, pentru a vădi faptul că e unul dintre bucureștenii care se duc la muncă. Așa de deștepți erau, însă, consultanții respectivi, încât nu și-au dat seama că trebuie să-i explice fostului sindicalist și cum se trece de porțile de acces: ipochimenul nu mai circulase cu metroul niciodată, așa că operațiunea de „normalizare” a avut efectul contrar celui scontat, fiindcă premierul Ciorbea s-a trezit că nu poate ajunge pe peron.
Simularea vieții românului simplu de către demnitari e o poveste veche. Unii au pus-o în scenă într-un mod strident. Și pentru ei, ca și pentru alți demnitari de rang înalt. După ce a luat puterea, Antonescu explica poporului că el duce o viață austeră, de militar – parcă l-am auzit și pe Ciucă povestind, deunăzi, același lucru! –, dar că până și Regele avea regimul unui om obișnuit: „Azi regele își pune timbrul pe scrisori, plătește benzina ca și noi”, explica militarul ajuns Conducătorul statului. La ce bun mascarada?
De ce să transformi viața omului simplu în ceva atât de artificial? Unii te cred, vor răspunde adepții comunicării. Umanizarea aduce simpatie. „Omul ăsta e uman”, zicea un politician ca să justifice că-l susține pe șeful său în cursa pentru Cotroceni de la anul. Când simți nevoia să spui asemenea truisme ori să simulezi – ca demnitar – viața „așa cum e”, cei mai mulți cetățeni realizează imediat că ai pierdut contactul cu ei, că nu mai ești „de-al lor”. Și, în loc să te apropii de omul simplu, te îndepărtezi de el.
