Românii sunt fericiți. Așa ne-a confirmat și Eurostat zilele trecute: suntem la fel de zen ca finlandezii, suntem revelația recentă a Europei, al doilea cel mai fericit popor de pe bătrânul continent.
Românii mai sunt și veseli, miștocari, l-au inventat și continuă să-l reinventeze periodic pe Bulă. Poate de aceea rata de suicid pe țară este în cădere liberă, în 2021 România clasându-se pe locul 109 din 182 de țări măsurate și stă mult mai bine decât în 2019, deși a trecut COVID-ul și peste noi.
Cu toate acestea însă, avem o particularitate: rata de suicid în rândul adolescenților români cu vârste între 15 și 19 ani este cu 50% mai mare decât media europeană [1], iar Europa în general este mai predispusă la suicid decât alte continente.
Cum reușesc generațiile de părinți miștocari și fericiți ai României să eșueze atât de tare în a sesiza dramele în care se zbat copiii lor, în a găsi metodele și resursele necesare a-i scoate pe aceștia din depresiile și crizele care bătătoresc drumul spre suicid? Cum de ni se scurg printre degete?
Așa. În teorie, în România nu există bullying pentru că nimeni nu înregistrează nimic. Nicio instituție a statului care ar trebui să vadă, să recunoască, să fie sensibilă la acest fenomen nu colectează statistici, cifre clare și, ca urmare, ce nu e pe hârtie nu există.
Anul acesta, pentru câteva luni, am solicitat legal și am așteptat cuminte informații despre aceste cazuri care în mod normal ar fi trebuit să nu ocupe mai mult de o jumătate de pagină în fiecare județ. Nimeni nu are nicio înregistrare distinctă a cazurilor de bullying, nici DGASPC-urile, nici inspectoratele școlare, nici poliția, nimeni. Și dacă sunt în vreun cotlon, nu le centralizează nimeni.
Ce știm sigur despre bullying este că nu știm nimic despre el la nivel de sat, oraș, județ sau țară. Deci nu avem. Și atunci, cum putem să gândim instrumente, intervenții ajustate, eficiente?
În școli, consilierii care nu există nu demarează de cele mai multe ori niciun proces chiar dacă suferința copilului este evidentă pentru că fie părinții nu-și dau acordul pentru consiliere de specialitate (și aici este o anomalie legislativă care trebuie schimbată, specialistul trebuie să intervină chiar dacă părinții se dau cu dosul de pământ – părerea mea este că uneori copiii trebuie apărați de propriii părinți), ei înșiși – părinții – nu recunosc / văd nimic schimbat în comportamentul copilului lor fie că acesta este victimă, agresor sau martor, fie profesorii sunt reticenți la a-și mai asuma o responsabilitate, fie școala bagă totul sub preș ca să nu i se strice imaginea.
Da, da, avem o pleiadă de comisii și comitete care se întâlnesc în școli, în inspectorate, în minister, peste tot. Toate aceste comisii produc rapoarte colorate despre sute de acțiuni frumoase, gingașe, în care copiii decupează, colorează, joacă piese de teatru în cel mai fericit caz sau se uită plictisiți la niște PowerPoint-uri.
În această degringoladă, starea psihică a copiilor nu își găsește locul decât când e prea târziu, în ecuația morții.
Nu există soluții reale, eficiente din pălărie decât intervenția prin intermediul școlii, locul acela în care adolescenții petrec atât de mult timp și de a cărui dinamică se leagă aproape toată frământarea lor interioară. Acolo ar trebui să existe consilieri care chiar să facă numai consiliere (nu și normă didactică), care să apuce să stea de vorbă cu copiii din școală cel puțin o dată pe an, care să-i cunoască, observe, sprijine. Dar aceasta e boală grea, știe și ministerul educației, victoria ultimă fiind micșorarea cu greu a numărului de elevi la 400 per consilier. ȘI asta la oraș, pentru că la țară nu calcă nimeni.
Firește, și consilierea părinților și a profesorilor care chiar să fie echipați cu instrumente în recunoașterea și apropierea de adolescentul în criză. Dar cred că cel mai de preț instrument pe gratis pe care îl avem la îndemână este încrederea. Zidul acesta de protecție tencuit cu încredere pe care fiecare dintre noi trebuie să îl construim în jurul copiilor noștri.
Dacă nu au încredere în noi, o să continuăm să numărăm morți.
(În memoria celor două fete de 15 ani care s-au aruncat în gol ținându-se de mână)
[1] Sursa: Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie (ARPP) și Alianța Română de Prevenție a Suicidului (ARPS)
