fbpx

Noul Babel e în fakenews şi manipulare – spitalul din Gaza ca semn al vremurilor

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Pe 17 octombrie una din exploziile petrecute în Fâșia Gaza avea să eclipseze celelalte câteva sute de explozii care zgâlțâiau leagănul Hamas de aproape două săptămâni.

S-a întâmplat în parcarea interioară a spitalului Al-Ahli din Gaza City, undeva în jurul orei 19.00, ora locală, când deja se înserase.

Primele estimări ale victimelor au avansat cifra de peste 500, care a urcat apoi spre 800, care a coborât apoi spre 200. Mass media internațională a luat foc și timp de ore bune în acea noapte relatările s-au concentrat aproape în exclusivitate pe acest subiect.

Încă din acea seară, apoi câteva zile la rând, milioane de musulmani au protestat în întreaga lume, nu doar în țările musulmane, ci și în marile capitale europene și în marile orașe ale Americii de Nord.

A doua zi după explozie, când în Orientul Apropiat și în Europa apăreau zorii, apăreau și primele dubii.

Disputa a continuat pe multiple paliere – politic, militar, intelligence, media sau comunitatea de open sourceintelligence. În balanță au intrat și cei care au cerut să vadă (!) poze cu copiii decapitați de Hamas în kibbutzurile din sudul Israelului, ca un fel de contrapondere în dezbaterea de tipul „a fost sau n-a fost ?”. Unele voci chiar au făcut apel după zile de controverse la o anchetă independentă.

Acum, dintr-o perspectivă pur jurnalistică, istoria știrilor provenite dintr-o singură sursă nu reține prea multe exemple de succes. Sursa „Deep throat”, din FBI, a jurnaliștilor care au demascat povestea Watergate, este singura poveste de succes recunoscută în comunitatea jurnaliștilor autentici. Dar care, la fel de bine, putea să știrbească grav credibilitatea ziarului Washington Post.

Revenind la explozie, merită remarcat că – până în ziua de azi (și probabil pentru totdeauna) – nu vom afla ce s-a petrecut în curtea spitalului Al-Ahli din Gaza City în seara de 17 octombrie 2023.

În primul rând pentru că în situații de război prima victimă este chiar adevărul. În mod tradițional, adevărul este „ajustat” de părțile beligerante pentru a se potrivi narativului dorit. În cazul acesta Hamas este originea primară a informației, Israelul este cel care o contracarează, fiecare din motive evidente.

Dar în acest caz particular, adevărul este și o victimă colaterală a felului în care ne (mai) raportăm la informație.

În aparenta abundență de informație care ne bombardează secundă de secundă din televizoare, radiouri, social media și de la vecina pensionară de la etajul 2 suntem tot mai convinși că știm. Poate e momentul să mai aruncăm o privire peste aceste certitudini, pentru că se întorc tot mai des împotriva noastră.

În primul rând: știm sau doar credem ? Nu e doar o problemă de semantică. Diferențele între „știu” și „cred” devin din ce în ce mai mici pentru cei mai mulți oameni. În realitate, ca în orice altă meserie, puțini sunt cei care pot procesa cu adevărat informația. Marea majoritate de fapt nici nu își doresc informație corectă, pentru că informația veritabilă are acest prost obicei să vină și să îți contrazică niște credințe. Oamenii tind să adere la informația care se mulează cel mai bine pe propriile credințe. E ca mersul la biserică, duminica. Te duci cu așteptarea că îți va citi din Evanghelii, nu din Coran (scuzați comparația…). Dacă într-o zi – blasfemie ! – îți va citi din altceva decât Evanghelii vei căuta o altă biserică unde vei sorbi adevăratele cuvinte ale Domnului. Ale domnului Gâdea, ale domnului Ciutacu sau ale domnului Anderson Cooper de la CNN. Sau ale domnului Boss de boss, de pe TikTok, care a zis că știe el cu de-astea, cu războiu’, că i-a zis un fin de cuscru de cumătru, care se ținea cu o verișoară a lu’ Vasile Cămătaru, care a fost două luni în Legiunea Străină, în 1994. Sunt atât de multe opțiuni zilele astea în materie de informație…

În al doilea rând, intrăm în etapa în care semnificantul începe să se îndepărteze de semnificat (apud Saussure, unul din părinții semioticii). Folosim cuvinte pe care le recunoaștem(semnificantul), dar care pentru fiecare reprezintă lucruri (semnificatul) din ce în ce mai diferite. Războiul, în sine, că e în Israel, în Liban, în Fâșia Gaza, în Ucraina sau în Yemen, nu mai e despre mii de oameni care nu vor mai reveni niciodată la părinții, soțiile și copiii lor. Despre oameni care au murit în condiții groaznice. Despre case și comunități strivite la propriu. Imaginile blurate pe care le vedem în mass media sau în social media au sfârșit prin a blura însuși conceptul de război.

Poate părea doar o anxietate de lingvist sau de fost jurnalist. Dar dacă tot suntem la argumente religioase, pilda Turnului Babel ar trebui să ne dea de gândit dacă o citim în cheie antropologică. Turnul amenința împărăția cerească, fiindcă oamenii se coordonau și conlucrau să tot ridice turnul spre cer. Până când Dumnezeu le-a amestecat graiurile și întregul proiect a eșuat, fiindcă nimeni nu mai înțelegea ce spuneau ceilalți.

Pare că de data asta nici măcar nu avem nevoie de un Dumnezeu să ne amestece graiurile. O facem singuri, cu mult entuziasm.

 

credit foto: The Guardian

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00