Astăzi comemorăm moartea a 6 milioane de evrei omorâți într-un mod instituționalizat de către statul german la începutul secolului XX.
6 milioane de suflete care puteau să creeze, să inoveze, să muncească, să aibă un aport oricare ar fi el pentru umanitate și care n-au mai fost. Au fost uciși sistemic în lagăre de concentrare din motive politice. Pentru că un partid îi desemnase ca fiind vinovați de toate relele societății.
Atât de odioasă a fost crima aceasta încât, în cadrul procesului de la Nuremberg, a fost nevoie ca juriștii să oficializeze o nouă terminologie pentru a cuprinde amploarea atrocității. Au numit-o: crimă împotriva umanității.
Dar cum facem să nu se mai repete istoria? În primul rând ținând vie memoria celor uciși. Asta se întâmplă deja. Foarte bine, dar nu e suficient după cum o arată a doua jumătate a secolului XX, presărată cu tot felul de astfel de atrocități. Trebuie mai mult. Trebuie să înțelegem cum a fost posibil, tocmai ca să nu se mai repete istoria.
Ar fi o necinste la adresa victimelor să nu ne punem întrebarea despre cum a fost posibil ca un stat să înceapă să-și măcelărească instituționalizat propria populație.
Național socialismul, adică ideologia care combină naționalismul cu socialismul, este cea responsabilă pentru această atrocitate.
Socialismul este o ideologie care propovăduiește proprietatea publică asupra mijloacelor de producție. În decursul istoriei, în cadrul socialismului au apărut mai multe ramuri: socialism revoluționar versus socialism reformator, socialism științific versus socialism utopic, internațional socialism versus național socialism, și așa mai departe. Sunt multe ramuri, nu fac subiectul nostru de azi. Dar toate ramurile acestea au un fir director comun: cel al planificării centralizate de stat. În socialism societatea este planificată centralizat. Unele ramuri vor să ducă societatea rapid înspre idealul socialist (socialismul revoluționar), altele vor mai lent prin reforme strategice graduale (socialismul reformator). Alte ramuri vor să facem planificare centrală doar la nivel național (național socialism) pe când altele vor la nivel internațional (internațional socialism). Și tot așa. Dar aceste distincții nu schimbă cu nimic natura fundamentală a socialismului care este planificarea centralizată de către un organ planificator central (statul sau partidul). Socialismul peste tot unde a fost aplicat, în oricare variantă a sa, a dus la prăbușire economică, suferință și crime. Faptul că variantele soft, reformatoare o iau mai încet și își lasă efectele văzute mai greu, nu înseamnă că efectele nu sunt fix aceleași.
Național socialismul este o ramură a socialismului. Chiar și istoric membrii NSDAP (partidul național socialist german al muncii) avea o relație extrem de bună cu URSS-ul. Armata nazistă fiind în parte rezultatul cooperării profunde între naziști și comuniști. Cooperare culminând cu pactul Ribbentrop-Molotov.
Prăbușirea economică are însă nevoie de o explicație și mai ales de un vinovat. De aceea regimurile socialiste au nevoie de un dușman: evreii, burghezii, etc. În cartea 1984, rolul războiului acesta este: menținerea puterii politice în ciuda falimentului evident. Iar după ce este exterminat inamicul de clasă ce ne facem? Găsește partidul alt dușman responsabil. În RSR – Republica Socialistă România, noul dușman erau sabotorii și „agenturile” străine. Lupta de clasă nu se termină niciodată.
De aceea atunci când comemorăm victimele unei atrocități atât de mare cum este Holocaustul este important să zicem tot adevărul. Oameni liberi într-o societate liberală nu comit genocide. Este o lașitate morală să deplângem victimele fără să ne uităm la cauze. Pentru că de vină pentru atrocități nu este doar minoritatea care le comite efectiv, ci și cei mulți care acceptă sau tolerează ascensiunea ideilor criminale. Cei care n-au spus adevărul în momente cruciale în istorie și care s-au complăcut în minciună au făcut la fel de mult rău. De aceea trebuie să nu uităm niciodată. Niciodată Național Socialism. Niciodată Socialism.
