Întrebată recent la un post de radio care este partea cea mai grea a moștenirii comuniste, Ana Blandiana a răspuns fără ezitare: „actuala clasă politică”. O replică de o rară clarviziune care ne ajută să înțelegem de ce nu progresăm și rămânem mereu în urmă la aproape 35 de ani de la căderea comunismului și 17 de ani de la aderarea noastră la UE, căci și săptămâna care a trecut a fost scena ineficienței și iresponsabilității financiare a guvernanților, dublată de revenirea în forță a barbarilor – numesc astfel hoardele AUR și SOS – grăbiți să recupereze terenul pierdut cu prilejul protestului fermierilor, care, de altfel, s-a încheiat ciudat de rapid (poate la ordin?).
Dacă iei om cu om „elitele” principalelor partide politice identificate cu sistemul instituit de ele după 1989 – PSD, PNL și UDMR, care nu se deosebește cu nimic fundamental de partidele corupte românești – constați că suntem conduși de oameni fără convingeri politice autentice, fără valori și fără competențe. Nici comuniștii de altădată nu credeau toți în comunism, fiind interesați doar de cucerirea puterii prin teroare și distrugere a oricărei forme de opoziție, precum și de preluarea brutală în proprietate personală a bunurilor muncite de alții. Nici în competență profesională nu credeau, dovadă fiind promovarea pe criterii strict politice a semidocților la toate nivelurile și în toate instituțiile.
Tot astfel, psd-iștii nu cred în social-democrație, și, la cât sunt de inculți, probabil nici nu îi cunosc doctrina și tradițiile; iar pnl-iștii rețin din liberalism doar câteva sloganuri generaliste, pe care le invocă episodic, în timp ce participă disciplinați la o guvernare anti-liberală, pe care își propun chiar să o perpetueze și după alegeri.
Este adevărat că post-comuniștii români din PSD și PNL nu fac teroare, dar sunt obsedați de deturnarea banului public înspre buzunarele lor și ale clientelei, cum erau și comuniștii. Nici în competență profesională nu cred, judecând din nou după nivelul educațional și intelectual al miniștrilor și parlamentarilor lor, maeștri ai plagiatului și imposturii și responsabili de proasta guvernare; nici în valorile democratice nu cred, nici economia de piață nu o înțeleg, ci mai degrabă o urăsc și vor s-o controleze, cel mai recent prin plafonarea adaosului comercial.
Ei nu înțeleg că orice tentativă de distorsionare a pieței se va întoarce împotriva celor care o impun („If you try to buck the markets, the markets will buck you”, a spus odată în mod înțelept Margaret Thatcher, pe care stânga de pretutindeni o urăște).
Nici comuniștii nu credeau în economia de piață, iar românii au plătit timp de 45 de ani prin mizerie, frig și subnutriție această opțiune ideologică, care le-a deformat mințile multora până în ziua de astăzi. Din moștenirea comunistă, spectrul unei puteri violente, străin de PSD și PNL, este prezent totuși în acțiunile AUR și SOS, partide care se hrănesc practic cu exasperarea generată de cinismul și proasta guvernare a partidelor mainstream, moștenitoarele tarelor comunismului.
Astfel fiind, nu avem nici o șansă ca ele să găsească o soluție viabilă la problemele economice și sociale care se agravează pe zi ce trece.
De altfel, pentru a păcăli electoratul tot mai nemulțumit de performanțele guvernului, PSD și PNL, cu concursul UDMR, caută tot felul de subterfugii pentru a-și asigura un succes, fie și relativ, în alegerile de anul acesta. Așa se face că, în loc să dezbată soluții reale pentru problemele tot mai grave din agricultură, sănătate, administrație și educație, PSD și PNL se concentrează pe aberante comasări de alegeri, cum nu a mai văzut Europa de când e ea, menite să asigure menținerea în viață prin terapie intensivă a unui PNL aflat în moarte cerebrală.
În loc să discute ce reforme ar fi potrivite pentru a avea o agricultură eficientă, modernă, care nu depinde exclusiv de subvenții, sau ce reformă administrativă ar fi cea mai potrivită pentru România, partidele puterii dezbat dacă să comaseze alegerile locale cu europarlamentarele sau localele cu primul tur al prezidențialelor, astfel încât obedienții falși liberali Nicolae Ciucă și Lucian Bode să nu piardă cumva conducerea PNL, iar inertul PNL să poată rămâne partener de guvernare și pentru viitoarea legislatură, căci nicăieri nu va mai găsi PSD un aliat atât de obedient.
Și președintele Iohannis, din bunkerul lui simbolic de la Cotroceni, ne îndeamnă transparent să votăm această combinație contraproductivă pentru democrație și bunăstare, ca nu cumva să vină la putere extremiștii.
Că extremiștii prosperă tocmai din cauza guvernării PSD-PNL se face că nu vede. Precum barbarii din poezia lui Kavafis, „barbarii aceștia sunt și ei buni la ceva”, în mintea președintelui, și anume să promoveze alianța PSD-PNL.
Jocul este periculos și ușor de scăpat din mână. Este un joc cinic al foamei de putere, care stimulează indirect agresivitatea unor partide care nu propun soluții politice și economice, ci fac doar scandal, alimentând violent furia irațională a unor segmente de populație cu un discurs naționalist excesiv, care face jocul lui Putin.
Ce altceva sugerează Claudiu Târziu atunci când cere redesenarea granițelor („vechile hotare”) prin „recuperarea” Bucovinei și Basarabiei, care, se subînțelege, ar rezulta în urma căderii Ucrainei în mâinile Rusiei? Și ce altceva decât anarhia promovează George Simion cu hoardele sale când protestează violent, amintind de practicile Gărzii de Fier, la sediul ASF, sau face scandal la Iași și Suceava, tocmai cu prilejul zilei Unirii Principatelor.
De altfel, această zi, în loc să fie o sărbătoare a tuturor românilor, a devenit un prilej de manifestare a dezbinării și slăbiciunii guvernanților. Gardurile din centrul Iașiului, fuga demnitarilor PNL după terminarea ceremoniilor, marcarea formală, fără entuziasm, a Zilei Unirii la București de către Ciolacu și Iohannis, demonstrează slăbiciunea unor guvernanți care știu că nu sunt populari, nu vor să riște repetarea huiduielilor de care au avut parte anul trecut, cu riscul de a lăsa scena liberă pentru inamicii democrației liberale, ai UE și NATO – care, evident, au profitat.
Între timp, problemele se agravează: sindicaliștii din sistemul sanitar amenință cu greva, la fel și funcționarii din administrația publică locală. La fel ca agricultura, este vorba de domenii nereformate, alimentate cu fonduri publice indiferent de performanță. La fel se va întâmpla probabil și acum, căci tot prin mobilizarea banilor publici a fost rezolvată deocamdată și criza din agricultură: fermierii au primit subvenții și ajutoare fără nici un fel de condiții vizând competitivitatea proprie.
În aceeași logică, reforma teritorială și cea administrativă nu se vor face anul acesta, dacă se vor face vreodată, și fondurile publice vor fi deturnate de la investiții pentru a potoli protestele, căci nu de la salariile grase și pensiile speciale ale neo-nomenklaturii se va tăia.
Aceste alocări de fonduri fără reforme, fără măcar o lege a salarizării unitare a personalului bugetar, care ar elimina posibilitatea repartizării arbitrare a banilor publici de către guvern, vor mări deficitul bugetar și vor genera un dezastru financiar pe modelul celui de anul trecut, căci aceiași oameni guvernează cu aceleași metode, și vor să continue astfel pentru eternitate, îndatorând țara în mod inconștient, căci altă sursă de finanțare a politicii lor de exploatare a resurselor statului nu există.
Toate acestea desigur le știm și suntem nevoiți să le repetăm pentru că perpetuarea lor riscă să ducă la dezastru. Mai este însă o problemă, de care am vorbit prea puțin: oare această putere, lacomă și fără scrupule, ambiguă din punct de vedere moral și tributară încă sechelelor comunismului, este capabilă să ne apere de presiunile Rusiei lui Putin?
Ne amintim că, imediat după invadarea Ucrainei în 2022, Klaus Iohannis ezita sistematic să-l critice pe Putin și unii comentatori informați au atras atenția că liderii noștri, alături de alți lideri europeni, de altfel, credeau în victoria Rusiei și nu doreau să o antagonizeze. Se pare că nici acum nu au renunțat, în forul lor interior, la această idee, astfel încât promovează o tristă duplicitate: ajutăm discret Ucraina, ca membri NATO, dar nu sancționăm cu convingere discursul anti-ucrainean, nici sentimentele anti-ucrainene, nici forțele politice care le alimentează. Mai degrabă vrem să profităm în mod pervers de pe urma lor.
Până când poate să reziste o asemenea duplicitate morală fără să derapeze în cedare în fața agresivității ruse? Istoria anilor 1950 ne învață că elitele politice și culturale românești au avut destui reprezentanți dispuși să treacă de partea regimului comunist aflat atunci în faza sa dură, dictatura proletariatului.
Chiar suntem siguri că nu există o „partidă rusă” latentă la nivelul actualei puteri? „Se sparie gândul”, dar mai bine să „se sparie” decât să adoarmă complet rațiunea și umanitatea din noi și să ne trezim, ca în Ferma Animalelor, conduși de porci și hăituiți de dulăi.
