În politică, dacă vrei să înțelegi ce-i de făcut, se cuvine uneori să vezi cum se poate înrăutăți situația. Adică să ai capacitatea de a accepta că dezastrul de azi nu e chiar cel mai mare cu putință. La noi, partidele de opoziție s-au obișnuit să-și facă planuri ca și cum am fi deja pe „fundul prăpastiei”, o expresie des folosită din 1990 încoace. Le invit să își imagineze, însă, răul mai mare decât cel prezent. Mie îmi trec prin minte nu una, ci trei situații oribile.
Prima ar fi o reluare a celei din perioada 2001-2004. Adică un președinte PSD la Cotroceni, tot un pesedist și la guvern, sprijinit de un grup parlamentar de aceeași culoare, care să ocupe 45% din fotoliile celor două Camere, sprijinit la vot, în funcție de temă, fie de UDMR, fie de AUR.
O asemenea monopolizare a puterii ar fi mai rea decât cea de acum un sfert de veac. În primul rând, fiindcă – așa cum o sugerează sondajele – potențialul de șantaj al AUR ar putea fi mai mare decât cel al PRM, care controla o cincime din Camere.
Pe de altă parte, întrucât mandatul său e acum de cinci ani, nu de patru, cum a fost până la revizuirea constituției din 2003, președintele ales în 2024 ar fi în funcție și după legislativele din 2028. Și ar putea desemna un premier tot de la PSD, în combinația care să-i asigure realegerea un an mai târziu.
Al doilea scenariu de coșmar ar fi un guvern bicolor PSD-AUR, care să aibă, sprijinit de grupul minorităților naționale, două treimi din mandatele parlamentare. Caz în care culoarea președintelui nu ar conta. Da, ar putea fi chiar Ciucă sau Geoană.
Vă gândiți oare că PSD nu ar da mâna cu Simion și Șoșoacă? Că Europa ar țipa ca din gură de șarpe văzând o așa oroare? Că Marcel Ciolacu s-ar sinchisi de ce zic frații – cei socialiști, nu masonii?
Ei bine, vă invit să luați în seamă alianța făcută de socialiștii spanioli cu autonomiștii catalani. Ca să rămână la putere, Sanchez & co. au dat lege de amnistie pentru toți organizatorii referendumului pentru independența Cataloniei ținut în 2017. Europei socialiste nu i-a păsat.
La noi, ar fi nevoie de mult mai puțin: e suficient ca patriotismul economic al pesediștilor să fie declarat compatibil cu „ideea unității naționale [care] trebuie luminată de morală creștină” pe care a îmbrățișat-o AUR.
Al treilea scenariu ar fi cel sugerat la un moment dat de liderii PNL și PSD, și anume continuarea guvernării bicolore de azi, eventual prin negocierea unei împărțiri a puterii după modelul Alianței DA, însă în absența unui acord electoral: un partid dă prezidențiabilul, celălalt – premierul.
Băsescu și Tăriceanu ar fi înlocuiți cu Ciolacu și Ciucă. Distribuția rolurilor nu a fost înfățișată până acum. Copiată și de USL, varianta unui tandem n-a ținut în 2012-2014, destrămându-se înainte de alegerile europene. Dacă ea s-ar realiza în 2024, atunci am avea o succesiune de patru alegeri legislative fără alternanță. Organizatorii scrutinului ar fi confirmați la urne, chiar și candidând separat, nu împreună. Democrația suferă dacă votul ajunge să fie doar o validare a guvernanților.
Nu știu care dintre cele trei prăpăstii vi se pare mai adâncă decât cea de azi. Și nici ce scenariu e mai probabil. Ca să evaluați cât de aproape sunt ele de împlinire, ați putea calcula dacă partidele implicate în fiecare scenariu de coșmar au nevoie de procente suplimentare față de cât indică acum sondajele. Și să vă imaginați ce greșeli ar trebui să facă adversarele lor, pentru a le ajuta, poate fără să vrea.
Personal, cred că există modalități de a evita toate cele trei coșmaruri. Le voi expune în săptămânile ce vin.
