Cât preț mai pune lumea pe ideologii politice și, de fapt, pe politică și partide în general? Răspunsul îl primim rapid când ne uităm peste sondajele Eurobarometru. Doar 1 din 5 români are încredere în partidele politice, în guvern și în parlament. Iar cifrele sunt în scădere. European Values Study ne indică și el o confuzie ideologică destul de pronunțată în rândul electoratului român. Aproximativ unul din șase alegători consideră că PSD este de dreapta, iar PNL de stânga. Același set de sondaje indică că aproximativ 25% dintre români au valori și opțiuni care corespund centrului politic.
Neîncrederea aceasta se situează într-o tendință globală de erodare a încrederii în partidele politice, la care se adaugă consecințele a jumătate de secol de totalitarism asupra țesutului social din România.
Totalitarismul care rezistă
În lumea sociologiei nu este o noutate faptul că principalul factor care explică orientările politice nu ține de categoria socio-economică de care aparții, cât de modul în care au votat părinții tai. Trecutul, atât în sensul lui strict personal, cat și cel de inerție a unor clivaje politice are un impact major asupra modului în care ne reprezentăm mental principalele opțiuni politice.
Deși pare depășit, principalul clivaj politic al anilor ‘90, cel pe care îl putem rezuma drept comunism vs anti-comunism, încă e cu noi. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România a fost un moment ratat, dar asta nu înseamnă că e prea târziu pentru a ne pune întrebări despre impactul pe care l-a avut comunismul asupra identității noastre colective și a modului în care ne poziționăm față de politică și de ideologiile politice. Profunda neîncredere față de partide și politicieni, psihoza serviciilor secrete, lipsa de solidaritate și preocupare față de spațiul public comun sunt doar o parte din moștenirea culturală postcomunistă pe care încă o resimțim.
În lipsa unei asumări a trecutului recent, rezultatul e că ne zbatem între două opțiuni suboptime: pe de o parte, una în care avansăm cu ochii închiși, bâjbâind pe aceeași cale care îl îmbină pe „merge și-așa” cu apatia și dezinteresul față de politică și, pe de altă parte, cea a căutării unui model radical opus. A doua opțiune nu este decât în mod iluzoriu o eliberare, deoarece totul trebuie să treacă un test ideologic în oglindă: cel al unei drepte pure, văzută în strictă opoziție cu ideologia comunistă.
Lunga umbră a comunismului e greu de depășit și pentru că stafiile trecutului sunt cât se poate de palpabile: fie că e vorba de responsabilii nepedepsiți ai crimelor din 1989, sau de anumite practici, obiceiuri și prejudecăți împământenite care promovează o identitate colectivă imaginară în detrimentul afirmării drepturilor individuale. Nu am scăpat de ideologia totalitară. Asemenea unui virus, ea doar a suferit o mutație înspre o tulpină mai adaptată corpului gazdă: un naționalism care reciclează o parte din propaganda regimului Ceaușescu. Conform acestei narațiuni, poporul român are trăsături superioare, țara noastră bogății deosebite, iar normele sociale care neagă emanciparea femeilor, minorităților sau chiar și a tinerilor fac parte din fibra profundă a poporului nostru. AUR este un partid care a profitat și a mobilizat acest electorat, dar el era deja acolo.
Conservatorism versus liberalism european
Dacă nu vrem să rămânem în capcana gândirii post-totalitare (cu dubla ei manifestare: naționalismul post-comunist sau dreapta puristă), dar nici nu vrem să cădem într-un cinism post-ideologic, singura cale care ne rămâne este să ne căutăm o nouă identitate. Pentru că cum ne definim contează. Iar singura identitate modernizatoare pe care și-o poate asuma România este cea liberală.
Dar ce e liberalismul? Deși poate părea surprinzător pentru unii, liberalismul european este o doctrină de centru-dreapta, nu una de dreapta, cum este adesea percepută la noi. Confuzia indusă de numele Partidului Național Liberal nu ajută. Pe eșichierul politic european, așa cum o traduce apartenența la PPE, dar și poziționarea sa ideologică, PNL este un partid de dreapta conservator, nicidecum unul liberal. Numele partidului a fost preluat în conexiune cu PNL-ul istoric, care a activat într-o perioadă în care liberalismul însemna să te lupți pentru drepturi civice și politice. Pe măsură ce acestea au câștigat susținerea tuturor partidelor democratice, partidele liberale din Europa s-au orientat spre o a doua generație de drepturi, care include pe lângă drepturile politice, și drepturile economice, sociale și culturale, inclusiv dreptul la un sistem de educație și sănătate de calitate. Atât în ceea ce privește prima generație de drepturi, cât și a doua, USR este singurul partid românesc care și-a asumat recent și fără echivoc liberalismul.
PNL trăiește într-un fel de schizofrenism ideologic: liderilor acestuia le convine eticheta liberală și conotația pozitivă pe care aceasta o are în spațiul cultural post-comunist, însă în realitate au abandonat chiar și prima generație de drepturi, civice și politice, căci altfel nu putem explica participarea lor la subjugarea presei libere, a independenței justiției, a luptei anticorupție, lipsa de preocupare pentru consultarea cetățenilor și ameliorarea sistemului de educație și cartelizarea cu așa-numiții social-democrați. În realitate, singura ideologie atât a PSD, cât și a PNL este una de tip feudal, bazată pe rețele clientelare și trafic de influență. Nu este deci deloc surprinzător că în România nu mai asistăm la o reală alternanță politică de mai bine de o decadă.
Liberalismul european afirmat de USR este nu doar cel care afirmă cu tărie importanța drepturilor politice și civice, în combinație cu drepturile economice, sociale și culturale, dar este și cel care ne oferă o cale de mijloc, a moderației – o cale care îmbină libertatea economică cu cea socială, așa cum sunt profund convinsă că avem nevoie ca societate, care trebuie atât să își consolideze democrația, cât și să-și vindece rănile cauzate de diviziuni economice, sociale și generaționale profunde. Libertatea aceasta nu trebuie pusă în contradicție cu construirea unui spațiu comun de conviețuire armonioasă. Dimpotrivă. Suntem ființe sociale și nu ne putem dezvolta și folosi potențialul decât într-o societate care ne oferă un cadru în care să putem face asta, prin servicii publice decente și care să fie disponibile tuturor: pornind de la educație și sănătate și continuând cu turism, cultură, protejarea patrimoniului natural și istoric.
Cine suntem și de ce libertatea e valoarea noastră fundamentală
Veți întreba cum poate fi moderația sexy într-o epocă a polarizării, încurajate nu doar de cultura noastră politică, ci și de algoritmii de pe social media. Ce poveste poate să propună liberalismul pentru a reclădi încrederea în politica democratică?
Răspunsul e că putem dezvolta o nouă narațiune îndrăznind să propunem un model diferit. Unul care să iasă de sub teroarea gândirii uniforme și să redea un rol statului în asigurarea condițiilor de bază pentru a te bucura de drepturile individuale. Ca să dovedim că nu sunt toți la fel, trebuie sa spunem cu tărie care sunt valorile pe care le apărăm.
Românii sunt cei care au avut curajul de a îndepărta dictatura cu prețul vieții lor. Valoarea fondatoare a regimului nostru politic trebuie sa fie deci libertatea – nu ceea ce ne propun partidele de la guvernare: stabilitatea. Nu conservarea unui status quo în care unii sunt mai egali decât alții și au acces la un sistem paralel de servicii cumpărate prin pile și influență, deşi toţi contribuim la buget şi ar trebui să avem acces la servicii de aceeaşi calitate.
În locul normelor sociale conservatoare trebuie să propunem gândirea critică, independența și capacitatea de a îți forma propriile opinii și a face propriile alegeri. Românii merită un stat care să-i stimuleze prin programe de finanțare competitivă, nu să îi infantilizeze prin vouchere. O societate care să îți ofere spațiu de explorare, nu să te strivească când ieși din rând.
Nu e prin urmare neapărat o problemă că românii nu au încredere în politicieni, majoritatea acestora le-au înșelat în mod constant așteptările și nu și-au respectat propriile promisiuni. Încrederea nu trebuie să fie un cec în alb. Dar dacă tu nu crezi că un alt model e posibil, cum poți să îi convingi pe alții? Primul pas e individual – să credem în puterea propriei voci. Doar de aici putem ajunge la un spațiu de dezbatere comun, pe baza căruia putem construi o democrație sănătoasă și soluții pentru toți.
