O dezvăluire-analiză recentă aduce în spațiul public un termen, autoplagiatul, care privește, în principal, lumea academică, cercetarea științifică. Obișnuiți, nu de multă vreme, să observăm că plagiatul este vedeta proastei conduite academice și de cercetare, remarc că autoplagiatul are o situație tulbure: esența acestui act de refolosire a propriilor texte, date etc., în forme și contexte diferite fără a menționa că acestea au fost făcute publice deja, e botezată impropriu autoplagiat. Să te „furi” pe tine însuți, adică. Numai că nu e vorba de furt aici.
Autoplagiatul – să-l numim așa în continuare – e un fenomen din ce în ce mai vizibil în lumea academică, a cercetării și publicării rezultatelor cercetării. Dar numai de câteva decenii de când începe să fie studiat. Pentru că se observase că această practică în lumea savantă ridică numeroase semne de întrebare în ce privește etica: e sau nu corect, cinstit să-ți refolosești propriile texte fără să menționezi că le-ai publicat deja?
Pentru a răspunde, trebuie să avem în vedere domeniile cu care autoplagiatul intră sau poate intra în relație ori coliziune: proprietate intelectuală, dreptul de autor, standardele științifice, standardele etice, sisteme de evaluare academică, concursurile pe post didactic, ascensiunea social-universitară. Sunt în bună măsură aceleași cu care și plagiatul are de-a face.
Autoplagiatul e o practică prin care un autor își refolosește, își reciclează, își „feliază” texte publicate, pentru… Și aici începe discuția reală căci sunt argumente contra (mai numeroase), dar și pro (mai puține) în legătură cu corectitudinea acestei practici. În fapt, vorbim de producția intelectuală, materializată prin texte, date, grafice științifice, realizate conform unor standarde, norme, acceptate în vederea publicării de către reviste științifice și edituri sau platforme digitale. Ele au ca autori persoane din universități, centre și institute de cercetare, laboratoare care, pe baza a ce publică, sunt evaluate conform unor standarde, norme acceptate în domeniul de cunoaștere respectiv, fapt care le permite accesarea unor granturi, ocuparea unor poziții superioare în ierarhia structurii respective, un profil public de specialist mai vizibil (cu beneficiul de imagine tradus și pecuniar nu o dată), invitarea în comisii de specialitate ca experți remunerați și, mai rar, ascensiunea în sfera politicii. S-a studiat mai puțin când e justificată această practică a refolosirii acelorași texte în situații diferite de către autorul lor. Un cercetător român, Liviu Andreescu, examinează, cred că între primii, dacă nu primul, la noi, această practică într-un articol foarte bun din „Science and Engineering Ethics”, din 2012. Data apariției acestui articol e importantă, în România, pentru că plagiatul doctoral al prim-ministrului în funcție la acea vreme zguduia sfera publică. De atunci a început tot mai mult, mai ales în media, „vânătoarea” de plagiate doctorale cu precădere în cazul demnitarilor, politicienilor. Acum e rândul autoplagiatului.
Când e justificată această practică? Când, de pildă, – după cum explică profesorul australian Mark Israel, într-o postare pe blogul lui London School of Economics, din 2019 – autorul își reia textul, publicat în limba maternă, și-l republică într-o revistă de limbă engleză (dar cu menționarea primei apariții); când, în opinia aceluiași, e vorba de diseminarea unei cercetări, prin reluarea unor părți ale ei, în funcție de oportunități de publicare survenite după prima apariție a cercetării. Sau prin „felierea” unei cercetări ale cărei „felii” sunt refolosite în diverse alte suporturi de publicare (reviste, alte cercetări etc.). Și în aceste situații, mulți cad de acord că e obligatorie menționarea apariției anterioare. Să menționezi clar: „textul acesta a apărut mai întâi în revista, cartea etc.”
Ce e în neregulă cu refolosirea propriilor texte de către un autor? Să vedem mai întâi motivul? De fapt, motivele: procedeul e folosit, intenționat (rar din neștiință), pentru un „tratament” cu steroizi a propriului CV academic. CV-ul devine mai „mușchiulos”, mai mare, e evaluat prin punctaje mai mult, fapt care permite obținerea unor beneficii profesionale. Un alt motiv: sporirea prestigiului într-o disciplină academică sau direcție de cercetare. Care sporire poate antrena, la rându-i, beneficii. Să mai spun despre o cauză mai generală a proliferării acestei practici: presiunea de sistem care cere publicații științifice; contează numărul nu calitatea. Să mai spun despre coautoratul incorect: autorul mai trece alți autori (pentru că „șeful” etc.) care n-au contribuit la articol. Sau despre gonflarea citărilor care ar spune cât de bun ești pe un anume subiect. Etc.
O observație justă a lui Liviu Andreescu: cu cât textul reciclat, refolosit e mai mare (mai ales fără menționarea publicării anterioare), cu atât mai greu e pentru un autor să justifice faptul, care indică o derogare de la buna conduită în cercetare. Am fost întrebat odată de un coleg: „eu vreau să-mi continui cercetarea începută în anul… și n-am voie să reiau acum, în anul… ceea ce am publicat atunci?” Sigur, puteți face asta, am răspuns, dar menționați exact acest lucru.
O situație specială creată de inadvertenta folosire a softurilor anti-plagiat: un doctorand își încarcă raportul de cercetare pe TurnItIn pentru a verifica similitudinea cu alte texte și a obține „certificarea” de neplagiat. Când scrie teza, include și raportul de cercetare. Teza e trecută, conform regulamentului școlii doctorale, prin același soft și… surpriză: procentul de similitudine e mare căci doctorandul n-a realizat, cum nici conducătorul științific care îi ceruse prima operațiune, că softul a arhivat raportul de cercetare pe care acum îl identifică ca fiind „similar” cu partea din teză unde a inserat raportul. Proful coordonator se „sperie” și îi spune doctorandului său că procentul de… plagiat e mare și că teza trebuie refăcută. Proful nu știa cum funcționează softul și ce înseamnă Raportul de similitudine generat de soft. Doctorandul m-a contactat, am intervenit en douceur pentru a nu răni orgoliul profului, și lucrurile au reintrat apoi pe făgașul normal. Și în această situație, e obligatorie menționarea că textul e un raport de cercetare realizat în parcursul doctoral, pentru a evita orice acuze de… plagiat, aici autoplagiat.
Autoplagiatul poate produce consecințe negative atunci când sunt încălcate drepturi de autor, de pildă, sau acorduri anterioare în vederea publicării: ai publicat acest text la editura X sau revista Y, în anumite condiții. E obligatoriu să ceri acordul – dacă vrei să republici textul în altă parte – acelei reviste sau edituri. Am trecut prin această experiență ca editor pe la jumătatea anilor ‘90 când am realizat o antologie despre Expresionism: corespondența pentru a obține drepturile de republicare mi-a consumat multe luni.
O specie tragi-comică de autoplagiat am întâlnit-o în urma unei autosesizări a Comisiei de etică: în public apăruse informația că teza unei persoane (publice) e suspectă de plagiat. Analizând, am constat și… autoplagiat în sensul că persoana, care tradusese cartea unui autor, și-a folosit în propria teză fragmente mari din propria traducere fără să pună ghilimele sau să folosească uzuala „după cum spune…”, astfel încât cititorul să nu fie indus în eroare: ideile erau ale acelui autor tradus nu ale persoanei doctorande. Comicul a apărut după verdictul comisiei, când persoana a motivat ferm că era tot munca ei, că nu plagiase. Desigur, era munca sa, dar lipsea ceva esențial: nu era autoarea ideilor reproduse prin traducere. „Tragic” e faptul că, la nivel doctoral, care e o formă avansată de cercetare științifică, nu cunoști lucruri elementare privind calitatea de autor și modul simplu al citării textului altcuiva.
Nu există un acord unanim privind incriminarea fără drept de apel a autoplagiatului. Căci reciclarea, refolosirea acelorași texte de către autorul lor are grade, nivele, circumstanțe diferite. Dar majoritatea celor care au scris despre subiect sunt de acord că practica aceasta trebuie descurajată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că autorii au obligația morală să menționeze că refolosesc, reciclează același text.
Adevărul acela care e… undeva la mijloc spune clar că autoplagiatul e un fapt de proastă conduită științifică iar cultura etică a mediului academic trebuie să prevadă limpede acest lucru. Câte universități o fac? Într-un articol din 2002, din „The Journal of Higher Education”, intitulat Moral Positions and Academic Conduct (cu un subtitlu semnificativ: „Parameters of Tolerance for Ethic Failure”), autorii pun în relație profesionalismul corpului academic și de cercetare cu codul de etică al organizației, afirmând că acestea sunt elemente ale unui concept mai larg: good citizenship in academia („buna cetățenie în mediul academic”). Aceasta se poate dezvolta numai dacă acest mediu stimulează, reflectează la, instituie ca mod de viață o cultură etică și de integritate care să fie o practică zilnică.
Constat, însă, cu amărăciune, că, în ciuda unor eforturi notabile făcute de câțiva colegi și colege, guvernări succesive, miniștri au malformat, relaxat, cadrul legal privind furtul academic, proasta conduită în cercetare, astfel încât nivelul de încredere că mediul academic se poate autoreglementa corect a scăzut. Din păcate, complicitatea unor reprezentanți notorii ai mediului academic cu politicul a dus la situația de acum. Cât de educată e România, de fapt?
