„Nu aveam altă putere în afară de microfon. Într-adevăr, ce putere!”
Recitesc aceste cuvinte ale Monicăi Lovinescu pe care mi le-a reamintit acum câțiva ani prietena mea Oana Serafim, pe atunci directoarea serviciului Moldova de la Radio Europa.
Regimul comunist se întemeia pe minciună. Toate megafoanele propagandistice propovăduiau minciunile oficiale. Istoria era sistematic falsificată. Excelau de-alde Mușat și Ardeleanu, Ioan Scurtu și Gh. I. Ioniță, Mihai Fătu și Ion Spălățelu.
Erau, în formularea atât de potrivită a Monicai Lovinescu, „stahanoviștii plecăciunii”. Campionii unei pedagogii a neadevarului.
Oamenii erau învățați cum să nu gândească. Instructorii culturali ai partidului erau de fapt dresori ideologici.
Chiar și „liberalizările”, câte și cum au fost, erau inițiate, regizate și supravegheate „de sus”. Acestea au fost condițiile reale vreme de peste patru de decenii. Era o dictatură asupra minții și trebuințelor umane.
Evident, nu toată lumea a consimțit, nu toată lumea a colaborat.
Rezistența înseamnă asumarea unor imense riscuri. Securitatea era o instituție teroristă specializată în a detecta și a lichida focarele de autonomie. Existau însă, nu trebuie uitat, limbajele esopice, conversațiile private, tăcerile simptomatice.
Existau bancurile politice, existau comediile lui Mazilu, existau „Nepotul lui Rameau”, existau marii regizori și „Caracterele” lui Monciu-Sudinski.
Existau parabolele lui Bogza și Jebeleanu. Existau poeziile Anei Blandiana și ale Ilenei Mălăncioiu. A existat „Cenaclul de Luni”.
Microfonul Europei Libere a fost una din căile supraviețuirii noastre. Una esențială.
Editorialele lui Noel Bernard și apoi ale lui Vlad Georgescu. Emisiunile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca dezvăluiau ceea ce regimul învăluia.
Pulsa în ele pasiunea adevărului.
Monica Lovinescu s-a născut acum 101 de ani, pe 19 noiembrie 1923.
