În 1990, am votat cu Ion Rațiu, fiindcă mi s-a părut că e omul unei lumi diferite de cea totalitară. Și că dorea cu adevărat să se împlinească lucrurile pe care generația de studenți din care făceam parte le ceruse în Decembrie 1989, apoi, din primăvara următoare, la kilometrul zero al democrației din Piața Universității.
La următoarele două scrutine, am votat cu rectorul acelei universități, unde lucram deja, dar nu fiindcă mi-era șef 😊, ci fiindcă Emil Constantinescu încarna nevoia alternanței la putere. Într-o țară care a fost ultima dintre cele ex-comuniste care să se bucure de ea. Iar 1996 a fost chiar primul moment din istoria noastră electorală când cei care au organizat alegerile au trecut în opoziție.
În 2000, lucrurile s-au complicat. Partidele care fuseseră împreună la putere n-au mai avut nici candidat comun la prezidențiale, nici liste comune, unul dintre ele – PNL – s-a dezis de anticomunism, zicând că e perimat, PSDR a făcut alianță cu Iliescu, iar PNȚCD a pus la cale o coaliție care n-a trecut pragul de 10%, pe care chiar partidul lui Coposu îl introdusese. Am votat cu Mugur Isărescu, fiindcă el a fost atunci primul care a apărat proiectul europenizării, de care începuse să se ocupe ca premier. În turul al doilea, am închis ochii și am votat cu Iliescu, fiindcă Vadim Tudor mă pusese, pe mine și pe mulți alții, pe lista trădătorilor care trebuie mitraliați pe stadion.
În 2004, am votat cu Traian Băsescu. Fusese vocea opoziției în vremea primei încercări a PSD de a monopoliza puterea pe termen lung. Miza acelor alegeri era intrarea efectivă în UE, pe care Năstase o împinsese în impas, căci cumpărase cu bani grei bunăvoința unor guverne, dar nu convinsese Comisia Europeană.
La doi ani după intrarea în UE, aveam de ales între cel care condamnase în fine comunismul, ca ilegitim și criminal, și Mircea Geoană, șeful unui partid care căuta să-i păcălească și pe români, și pe ceilalți europeni. N-a fost greu să aleg, mai ales că și referendumul din 2007 exprimase clar o majoritate pro-europeană. Răsturnată în 2012 de USL, care începuse lupta cu instituțiile de la Bruxelles, și ale cărei partide componente se vor război rând pe rând cu Comisia Europeană, cu Parlamentul de la Strasbourg, apoi cu Consiliul de la Bruxelles.
În 2014, am mers la vot și am susținut-o în turul întâi pe Monica Macovei, deși eram membrul unui alt partid, din care aveam să fiu dat afară. Opțiunea mea e simplu de explicat: acum zece ani, miza prezidențialelor era lupta anticorupție, iar colega mea din PE încarna mai bine ca orice alt politician voința de a avea o „țară ca afară” din perspectiva împărțirii dreptății. În turul al doilea, am votat cu Iohannis, ștergând cu buretele asocierea lui cu Dan Voiculescu și enervat de atacurile lui Ponta la adresa lui, care încercau să acrediteze ideea că românii sunt incapabili să aleagă în fruntea statului un sas, care nu e ortodox, nici tată și nici pesedist.
Acum cinci ani, am votat iarăși pentru Iohannis în finală, fiindcă știam din Parlamentul European cine e Dăncilă. Au fost alegeri în care miza a fost îndepărtarea PSD de la putere. Promisă și de candidați ca Paleologu sau Barna, care nu au trecut însă de turul întâi, dar și de Iohannis. Ce-a ieșit după aceea se știe foarte bine. Și-n privința relației cu PSD, și-n privința interesului pentru țară.
Acum votez cu Lasconi. E singura candidată care nu încearcă să pară ce nu e. Onestitatea ei contrastează cu modul cum se prezintă adversarii săi – militarul care pretinde că e liberal, pesedistul care ne zice, de fiecare dată când e prins cu mâța-n sac, că de fapt nu vedem noi bine nici mâța, nici sacul, naționalistul care gândește ca Putin ori cameleonul care a intrat în MAE ca fesenist, s-a convertit în ambasador cederist, s-a întors apoi la iliescianism, devenind iar anti-iliescianist și, după câtva timp, pesedist și iohannist. Singurul reproș cât de cât serios adresat Elenei Lasconi a fost că nu e tobă de carte în politică externă. Nici Băsescu nu era, când a fost ales: în prima lui declarație de președinte ne informa că merge la Consiliul Europei, deși avea bilet pentru Consiliul European. A devenit, apoi, infinit mai coerent în chestiuni externe decât mulți miniștri care au ocupat fotoliul din Aleea Alexandru. Așa va fi și Lasconi.
Miza scrutinului din 24 noiembrie e mai degrabă etică decât politică.
Vreți o schimbare? Votați Lasconi!
Nu vreți? Vom avea ceva mai rău decât în prezent.
