A trecut un an de la ignobila decizie a ICCJ de achitare a ucigașilor lui Gheorghe Ursu. A fost o zi de rușine națională.
Cel ucis a fost un intelectual. Cât se poate de simplu spus, o persoană care avea „gărgăuni în cap”. O persoană care gândea și scria. Omorârea sa de către Securitate a fost menită să sperie, atâta câtă era, intelectualitatea care mârâia. Ori, dacă preferați, care mișcă (timid) în front. Care „fluieră în biserică”.
Nu, noi n-am avut o Carta 77 ori un KOR, Comitetul de Apărare a Muncitorilor din Polonia. Intelectualii nu s-au solidarizat nici cu Goma, nici cu Tudoran.
Se făceau că nu știau cine era Doina Cornea. Dar au existat forme de delimitare de ideologia dominantă care nu mergeau până la contestare și totuși nu făceau apologia dictaturii.
Există o diferență de viziune și de valoare între, să zicem, profesorul Mircea Zaciu de la Cluj și profesorii Ion Dodu Bălan și Gheorghe Achiței de la București. Există o incompatibilitate între istoricii literari Z. Ornea și Pompiliu Mircea.
Luptele purtate în jurul „Dicționarului scriitorilor români” nu au fost jocuri de imaginație. Interdicția de semnătură pentru Ana Blandiana stă mărturie că regimul se temea de vocea poetei. Existau romanele unor Buzura, Gabriela Adameșteanu, Radu Petrescu. Exista magistratura critică a lui N. Manolescu. Existau reflecțiile unor Petru Creția, Alexandru Paleologu și Mihai Șora. Exista izvorul spiritual al Păltinișului.
Nici opoziția față de protocronism nu a fost o ficțiune. Subiectul real era relația culturii românești cu cea europeană. Închidere sau deschidere? Gogo-cuzism cu straie roșii sau lovinescianism?
Faptul că Securitatea a declanșat avalanșa de fragmente neverificabile, „cusute” pervers de Eugen Barbu, din notele informative ale agentului „Artur” (Ion Caraion) după rămânerea acestuia în Elveția și denunțarea dictaturii stalino-fasciste din România, probează că regimul comunist nu mai avea nicio urmă de reținere. Era hitlerist și nu se sfia să o arate. Vorba lui Caraion: „Insectele tovarășului Hitler”. Adică noi.
Gheorghe Ursu avea buni prieteni în microcosmosul intelectual bucureștean. Între ele și ei, poeta Nina Cassian și logicianul Sorin Vieru. Uciderea lui Gheorghe Ursu nu a fost un accident. Era parte din strategia descurajării acelor oaze de conversații relativ libere despre care „instructorii” știau că pot deveni subversive.
Vorbesc despre o strategie care a fost zdruncinată de Acordurile de la Helsinki din 1975 și, mai târziu, de reformele lui Gorbaciov.
Gheorghe Ursu a fost un intelectual de stânga, antistalinist și anticeaușist. Regimul Ceaușescu se fascizase, ideologia sa era îmbibată de obsesii dacomane și tribaliste.
Criticul literar marxist Paul Georgescu îl numea pe Ceaușescu „Căpitanul”. Gheorghe Ursu și apropiații săi știau că nava e condusă de un căpitan plecat cu sorcova. A notat acest lucru în jurnal. Pe care îl ținea, ca în povestirea lui Poe, accesibil oricui, știind și sperând că nu va fi observat.
Îmi amintesc conversația telefonică pe care am avut-o cu Monica Lovinescu imediat după uciderea lui Ioan Petru Culianu. I-am spus că văd în acea crimă o acțiune a Securității.
„De ce el? Erau alții mai cunoscuți și mai activi”, mi-a răspuns autoarea „Undelor scurte”. Am crezut atunci, cum cred și acum, că a fost o acțiune disuasivă. La fel ca și asasinarea lui Babu Ursu.
Crime „pedagogice” comise spre a ne învăța „să ne băgăm mințile-n cap”.