Nici americanii nu mai au încredere în ei înșiși.
În 1995, am publicat a doua mea carte, Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity. În ea, argumentam că încrederea se numără printre cele mai valoroase trăsături sociale, deoarece reprezintă temelia cooperării umane. În economie, încrederea este ca un liant care facilitează funcționarea firmelor, a tranzacțiilor și a piețelor. În politică, este baza a ceea ce numim „capital social” — capacitatea cetățenilor de a se uni în grupuri și organizații pentru a urmări scopuri comune și pentru a participa activ la viața politică democratică.
Societățile diferă enorm în ceea ce privește nivelul general de încredere. În anii ’90, Robert Putnam de la Harvard a scris un studiu clasic despre Italia, în care punea în contrast nordul țării, caracterizat printr-un nivel ridicat de încredere, cu sudul lipsit de încredere. Nordul Italiei era plin de asociații civice, cluburi sportive, ziare și alte organizații care dădeau substanță vieții publice. Sudul, în schimb, era caracterizat de ceea ce un sociolog anterior, Edward Banfield, a numit „familism amoral”: o societate în care ai încredere în primul rând în membrii familiei tale apropiate și ai o atitudine precaută față de străini, care, în mare parte, urmăresc să-ți facă rău. Singurele organizații mari din sud erau Biserica Catolică și, desigur, Mafia. Aceasta din urmă era un produs direct al lipsei de încredere: dacă erai om de afaceri, nu te puteai baza pe stat pentru a-ți proteja drepturile de proprietate din cauza unui stat de drept slab; dacă cineva te înșela, angajai un mafiot să-i rupă fâșul.
În Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity, am caracterizat Statele Unite drept o societate cu un grad ridicat de încredere. Această perspectivă are o istorie lungă. Când observatorul francez Alexis de Tocqueville a vizitat Statele Unite în anii 1830 și a călătorit prin mare parte din zona colonizată a țării, a observat că America avea o densitate mare de asociații civice, de la grupuri de studiu biblic, la cluburi și societăți de ajutor reciproc, și că americanilor le era relativ ușor să colaboreze cu străini în fața provocărilor.
Acest lucru, a simțit el, contrasta puternic cu Franța sa natală, unde, spunea el, nu puteai găsi zece francezi gata să lucreze împreună la un efort comun. În Franța, exista prea puțin din sociabilitatea spontană sau din capitalul social pe care le-a găsit în Statele Unite.
Această viziune asupra unei Americi pline de încredere a fost susținută, la jumătatea secolului XX, de date din sondaje care arătau că americanii aveau mai multă încredere în ceilalți americani comparativ cu nivelul de încredere întâlnit la oamenii din Franța și din multe alte țări.
Dacă aș rescrie Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity astăzi, nu aș mai caracteriza Statele Unite drept o societate cu un nivel ridicat de încredere. Chiar în perioada în care acea carte era publicată, în anii ’90, polarizarea politică începuse să se răspândească, iar americanii au început să se grupeze în funcție de preferințele lor politice. Această polarizare a continuat să crească în intervalul de atunci până acum.
S-a transformat în ceea ce politologii numesc „polarizare afectivă”, în care partizanii nu doar că nu sunt de acord pe anumite subiecte, ci ajung să creadă că adversarii lor sunt profund răuvoitori și necinstiți. Capitalul social încă există între membrii diferitelor triburi politice, însă neîncrederea a luat amploare la nivelul întregii societăți. Nu acceptăm un set comun de fapte cu privire la probleme precum siguranța vaccinurilor sau integritatea alegerilor și ne ghidăm viața după o serie de teorii ale conspirației care ne spun că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi.
Încrederea și capitalul social sunt clădite pe un fundament al virtuții morale. Ajungem să avem încredere în oamenii care sunt onești și de nădejde, care își respectă angajamentele și sunt dispuși să ofere sprijin chiar și atunci când nu le aduce un beneficiu imediat. Încrederea necesită timp pentru a se construi, printr-un proces de interacțiuni repetate: dacă vedem că o altă persoană își ține promisiunile și întoarce favorurile, tindem să facem același lucru pentru ea, creând un cerc virtuos.
Dar o relație de încredere care s-a clădit de-a lungul timpului poate fi distrusă într-o clipă, dacă una dintre părți trădează acea încredere și profită de celălalt. La fel cum încrederea se consolidează prin ea însăși, și neîncrederea se poate auto-alimenta: dacă suntem trădați, suntem tentați să căutăm răzbunare împotriva trădătorului.
Încrederea este, de asemenea, esențială în relațiile internaționale. Ajungem să avem încredere în alte țări pe baza comportamentului pe care îl observăm la ele, exact la fel cum procedăm și cu indivizii. Nu există o autoritate globală care să impună respectarea regulilor și nici un suveran care să oblige țările să se comporte adecvat. Folosirea forței este constrânsă doar de așteptarea că va fi întâmpinată cu o contra-forță, într-un mediu în care credibilitatea reprezintă moneda de schimb supremă.
Tocmai acest lucru mă face extrem de îngrijorat cu privire la situația globală actuală și mă face să mă tem de direcția în care se îndreaptă ordinea noastră mondială.
Este greu de imaginat că actualul război cu Iranul și criza legată de Strâmtoarea Ormuz nu reprezintă o ruptură fundamentală în structura de securitate nord-atlantică.
NATO este o alianță construită pe încredere: valoarea sa de descurajare se bazează pe convingerea că statele membre NATO vor sări în ajutorul celorlalte dacă un membru este atacat. Acest lucru s-a întâmplat după 11 septembrie, când un număr de membri ai alianței au venit efectiv în apărarea Americii în Afganistan și Irak. NATO nu este un angajament universal prin care trebuie susținut un partener de tratat care a lansat un război ofensiv împotriva unei terțe părți.
Trump acuză statele membre ale alianței că trădează Statele Unite prin faptul că nu colaborează pentru redeschiderea strâmtorii — dar nimeni nu s-a angajat vreodată să poarte un război ofensiv.
Adevărul este că Statele Unite nu au fost niciodată la fel de izolate cum sunt astăzi. Mark Rutte, secretarul general al NATO, a schițat câteva gesturi de susținere în criza actuală, dar acest lucru a fost făcut dintr-un calcul cinic. Niciun lider european întreg la minte nu se poate gândi că sprijinul acordat astăzi Statelor Unite va fi reciprocat din partea unor State Unite trumpiste pe viitor. Și, deși acțiunile americane au adus beneficii enorme rivalilor precum Rusia și China, cu greu aceștia se pot amăgi cu ideea că Statele Unite le vor servi cu loialitate interesele în viitor.
Donald Trump a pretins că Statele Unite nu au fost niciodată mai respectate decât au fost în timpul președinției sale. Dintre numeroasele neadevăruri pe care le-a rostit în cariera sa, acesta se numără printre cele mai absurde. Nu a existat niciodată o perioadă în care Statele Unite să fie privite cu mai multă neîncredere, atât de către prietenii tradiționali, cât și de către rivali, ca în prezent.
Un negociator de succes trebuie să genereze un nivel minim de încredere că își va respecta partea sa de înțelegere. Însă reciprocitatea este o virtute pe care Trump nu a înțeles-o și nici nu a pus-o în practică vreodată.
Nota redacției – Articolul profesorului Francis Fukuyama a fost publicat pe site-ul Persuasion și este tradus cu acordul editorului.
