789

Un sondaj INSCOP realizat în perioada 14 -21 aprilie 2026 ne confirmă ceea ce mulți intuiau dar puțini spuneau explicit: românii vor unirea cu Republica Moldova, dar nu cred în ea. Și, mai important, partidul care a făcut din unire steagul său de campanie are, sociologic vorbind, cel mai sceptic electorat unionist din România.

Înainte de orice interpretare, datele:

 

 

Citite în ordine, aceste cifre spun o poveste despre unire pe care puțini au avut tupeul să o spună până acum.

71,9% dintre români ar vota DA la un referendum despre unirea cu Republica Moldova. Același eșantion produce 34,7% care cred că unirea nu se va întâmpla niciodată. Nu sunt două tabere diferite, ci sunt în mare parte aceiași oameni. Românii susțin unirea ca idee morală, ca ideal, și o resping ca proiect realizabil. Este cel mai clar semn că dezbaterea publică despre unire a rămas captivă în registrul sentimental, fără să producă niciodată un argument serios despre cum, când și în ce condiții s-ar putea întâmpla efectiv.

Asta arată cât se poate de clar eșecul colectiv al clasei politice românești pe tema unirii. Doar că nu putem lăsa neobservat faptul că unii au eșuat mai spectaculos decât alții.

45% dintre votanții AUR cred că unirea nu se va întâmpla niciodată. Este cel mai mare fatalism partizan din sondaj. 26% dintre votanții AUR ar vota NU la un referendum. Cel mai mare procent de opoziție explicită dintre toate electoratele. Și doar 67% îi consideră pe moldoveni români, ceea ce e minimul absolut, sub chiar și PSD.

Prin cifrele ăstea trebuie trecut cu calm, pentru că răstoarnă o narativă întreagă.

AUR a construit în ultimii ani o identitate politică în jurul câtorva teme mari: suveranitate, tradiție, identitate națională și, ironic, unirea cu Republica Moldova. George Simion și restul conducerii au vorbit despre unire la mitinguri, în parlament, în campanii. Unirea a fost pentru ei un proiect fondator, o misiune istorică, ca diferențiator esențial față de partidele sistemului. Spuneau că politicienii români au trădat Basarabia. Doar că ne trezim acum și vedem că propriul electorat e cel mai puțin convins că unirea se va realiza vreodată și cel mai puțin atașat de premisa lui identitară.

Și avem două tipuri de explicații pentru asta. Unul simplist, altul oleacă mai profund. Explicația simplistă e că AUR nu este, în esență, un partid unionist. Este un partid de protest care a îmbrăcat haine unioniste grație agitației zilnice făcute de Simion înainte să devină politician „cu acte în regulă”. O parte semnificativă a votanților AUR a votat împotriva establishmentului, împotriva vaccinării obligatorii, împotriva corupției sau pur și simplu împotriva a tot ceea ce exista, și nu pentru un proiect național articulat. Unionismul a fost o parte din ambalaj, nu conținutul. Iar explicația mai profundă e că AUR a instrumentalizat tema unirii fără să construiască niciodată un argument. A produs emoție, nu convingere. A generat entuziasm de tribună, nu certitudine programatică. Și electoratul a simțit diferența. 45% dintre votanții AUR spun „niciodată” nu pentru că sunt împotriva unirii, ci pentru că au înțeles, poate mai bine decât liderii lor, că discursul pe care îl aud nu are substanța necesară să producă un rezultat real.

Dar aș mai adăuga un al treilea tip de explicație. Unul care zice că atât AUR și electoratul său adoptă unionismul dintr-un reflex care nici măcar nu e naționalist în termeni academici. Republica Moldova reprezintă un pământ pe care statul român l-a avut în componența sa. Ei vor pământul, nu oamenii de acolo, ca să zic așa. Le place să vorbească de „vremurile bune” în care România era mare și frumoasă și atât. Ar lua teritoriul Republicii Moldova și ar îndruma cetățenii către primul punct vamal ca să-i expulzeze, mai ales că au votat cu Maia Sandu/PAS, inamicul numărul 1 al unioniștilor de carton.

Astfel, AUR revendică monopolul discursiv al unirii, dar datele arată că nu deține electoratul unionist, ci, cumva ironic, îl deține inamicul ideologic numărul 1 al său din România: ”sexomarxiștii” de la USR.

84% dintre votanții USR ar vota DA la referendum, adică cel mai mare suport din toate electoratele partizane. Doar 21% cred că unirea nu se va întâmpla niciodată, cel mai mic fatalism, iar  86% consideră moldovenii români. Și, semnificativ, 30% resping teza datoriei istorice. Nu pentru că sunt împotriva unirii, ci pentru că o înțeleg diferit. USR și votanții săi văd unirea cu Republica Moldova nu ca obligație morală față de trecut, ci ca proiect civic și european al prezentului.

Asta ne arată că electoratul USR are profilul unuia care nu are nevoie să fie convins, ci are nevoie să fie articulat.

USR atinge doar marginal tema, în schimb, și o face, aș zice, din motive inteligibile: unirea a fost capturată discursiv de dreapta naționaliste și orice apropiere de subiect riscă să sune ca un ecou al AUR. Sigur, vedem parlamentari, eurodeputați și lideri ai partidului comunicând despre cum vor fi mereu alături de Republica Moldova. Dar lipsește mesajul articulat, care să fie imediat identificabil pentru alegători. Electoratul USR a ajuns singur la o poziție unionist-civică fără să fie condus acolo de partid, iar asta reprezintă o oportunitate imensă, pentru că sentimentul există independent de retorică. Și asta ne arată și că teama de contaminare discursivă e nejustificată.

Reformularea este simplă conceptual, chiar dacă nu și politic: unirea nu ca datorie istorică, ci convergență europeană. Republica Moldova se află pe traseul de aderare la UE. Două state cu aceeași limbă, aceleași valori și aceeași destinație europeană care se reunifică în cadrul proiectului european nu este naționalism, ci normalizare. Precedentul german a demonstrat-o. Argumentul nu aparține dreptei etnice, aparține centrului liberal.

USR are, în plus, ceva ce AUR nu poate cumpăra. Rețele reale în ecosistemul liberal european, în forma Renew, ELF, ALDE, și, printre ele, relații cu PAS și cu forțele civice pro-europene din Moldova. O relație politică autentică cu societatea moldoveană valorează mai mult decât o mie de discursuri despre unire ținute pentru un public român deja convins.

Sondajul INSCOP nu e, în primul rând, o știre despre cât de mult vor românii unirea. Mai degrabă e o radiografie a felului în care o temă majoră a fost confiscată de un actor politic care nu are capacitatea și poate nici dorința să o ducă la capăt, și ignorată de actorii care ar avea-o.

71,9% suport și 34,7% fatalism în același eșantion nu e o contradicție statistică. Este descrierea exactă a unui spațiu politic neocupat: oameni care vor ceva și nu cred că cineva le-o poate da.

Deocamdată, nimeni nu încearcă serios să le demonstreze contrariul. Însă cum să o facă?

Centrul liberal nu poate și nu ar trebui să vorbească despre unire în limbajul mitingurilor, un cadru ocupat, uzat și, mai important, fals față de ceea ce unirea ar trebui să însemne acum. Reformularea corectă este europeană, nu națională: unirea nu ca act de reparație față de trecut, ci ca normalizare firească a prezentului. România și Republica Moldova nu au nevoie de o justificare romantică pentru a se reuni, ci de un argument rațional pentru a rămâne separate. Centrul liberal ar trebui să aducă această întrebare la masa discuției, simplu și direct, fără patos și fără fanfare: „rațional, de ce nu?”

În plus, una dintre cele mai mari greșeli ale dezbaterii publice despre unire este că e tratată ca un eveniment, o zi, un referendum, un act fondator dramatic. Și narativa asta servește nu proiectului în sine, ci partidelor care au nevoie de gestul eroic. Un discurs matur despre unire vorbește despre proces: convergență instituțională, armonizare legislativă, mobilitate, infrastructură comună, integrare graduală în structuri partajate. Pași care pot fi propuși și urmăriți acum, fără să aștepte o conjunctură geopolitică favorabilă sau un moment istoric providențial. Gradualismul nu diminuează ambiția, ci o face credibilă.

Apoi avem nevoie de onestitate în ceea ce privește costurile. Orice discurs unionist care evită întrebările dificile e un discurs care nu rezistă primului test serios. Cât costă, cât durează, ce se întâmplă cu instituțiile, cu datoria publică, cu diferențele de dezvoltare? La asta trebuie centrul liberal și USR să răspundă. Și pleacă cu avantajul că poate purta dezbaterea asta fără să se simtă amenințat de ea. Reunificarea nu trebuie prezentată ca simplă pentru a fi dezirabilă. Trebuie prezentată ca meritând efortul.

Și ultima chestiune importantă de atins din procesul de articulare a discursului e chiar destinatarul. Majoritatea discursurilor despre unire din România sunt adresate românilor din România, nu cetățenilor din Republica Moldova. O eroare fundamentală de comunicare politică. Un discurs unionist credibil vorbește în primul rând despre ce înseamnă unirea pentru oamenii de dincolo de Prut. AUR și unioniștii de carton vorbesc despre unire ca obiect al unui proiect românesc, ca ceva „al nostru” la care moldovenii nu trebuie să comenteze. Când de fapt unirea trebuie tratată ca subiect al propriei lor alegeri. Schimbarea asta de perspectivă transformă unirea din revendicare în invitație. Și este singura formulare care poate construi consens real de ambele părți ale frontierei.

Nu știm cât va rămâne neocupat spațiul politic descris de sondajul INSCOP. Și pare că nimic nu ne e favorabil zilele astea. Nici contextul internațional, nici ce se întâmplă la noi în ogradă. Dar avem nevoie de un discurs matur, gradual și onest, indiferent de turbulențele zilnice. Pentru că altfel, altcineva va ocupa spațiul unionist, și nu neapărat cineva cu care am vrea să împărțim această temă.