În presa vremii, dar și în literatura analitică despre încercările de pace israeliano-palestiniene din anii 1993-1995, a circulat adesea relatarea că, pus în fața posibilității existenței unui stat palestinian, Yasser Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, s-ar fi arătat reticent în a deveni din exponentul luptei internaționale pentru locurile sfinte musulmane un simplu administrator al unui stat mic și sărac. Cu alte cuvinte, Arafat nu voia de fapt să fie doar ‘primar al Ierihonului’, schimbând logica ideologică, care-l transformase într-un simbol cultural internațional, pe una administrativă locală.
Că ne place sau nu, în aceeași logică a luptei ideilor, trebuie să recunoaștem că SUA și întreg Occidentul trec, deja de vreo 10-15 ani, printr-o contra-revoluție culturală internă. Aceasta își propune să readucă în prim planul organizării statale valorile ‘mono-exclusiviste’. Așa cum sunt teoretizate de Blaga sau Rădulescu-Motru, aceste valori sunt mai rigide și agresive, privind necritic familia, națiunea și religia, ca uniformități de protecție individuală împotriva intrușilor, diferiți de localnici.
Începând cu 1945, odată cu Pax Americana, aceste idei exclusiviste au fost treptat exilate în fundalul societății, către sfera individuală. Pax Americana a fost rezultatul unui proces de secole, prin care s-a impus în lume dominația ordinii politice anglo-saxone, teoretic bazată pe proprietate privată, libertate de exprimare și democrația statului de drept. Perfecționată în ultimii 300 de ani de britanici și americani pe rudimentele ideologice ale Țărilor de jos, Veneției și ale Imperiilor Spaniol și Portughez, această ordine internațională este una ‘pluri-inclusivă’, bazată pe legitimitatea diversității umane și acomodată politic prin meritocrație și nu prin identitate.
Nu întâmplător, această ordine a fost contestată periodic de actori politici exclusiviști, dar tot mai sensibili la beneficiile sociale și economice ale modelului anglo-saxon. Fie că a fost vorba de imperialismul revoluționar al Franței lui Napoleon, dar bazat pe idealurile nobile din Revoluția Franceză, de militarismul naționalist german al Kaiser-ului și al lui Hitler, dar bazate pe un capitalism de stat puternic, sau de comunismul extrem, totalitar, al URSS, dar bazat pe mirajul egalității, chiar și forțate, postura internațională a democrației liberale anglo-saxone a rezistat cu brio, deși nu fără sacrificii.
După căderea URSS în 1991, s-a impus lumea unipolară, dominată copios de America, a ‘sfârșitului istoriei’ lui Fukuyama. Bazată pe valorile inclusive, universale ale demnității umane, precum drepturile omului, democrația participativă și libertatea individuală extinsă, indiferent de particularitățile de grup, această lume unipolară a pus consistent în inferioritate publică valorile exclusiviste. Nu același lucru s-a întâmplat în sfera individuală, acolo unde, pe diverse canale, familia, națiunea și religia, valorile de bază ale exclusivismului politic, au rămas puternice.
Anii 1990-2000, perioada de maxim politic al libertăților individuale, cel puțin în Occident, au generat prin urmare, natural intern, dar și cu amestecul interesat mai ales al Chinei comuniste și al Rusiei ‘Unite’ după 2004-2005, o contra-reacție ‘suveranistă’. Una a exclusivismului local opus ‘globalismului’ internațional. Nu întâmplător, apariția în spațiul public euro-atlantic a termenilor ‘suveranism’ și ‘globalism’, cu diversele lor declinări semantice și utilizări politice, este legată de ideologul lui Vladimir Putin, Vladislav Surkov. Aportul lui Surkov pentru Putin este acela de a fi articulat ideologic, într-un moment al decăderii pentru Federația Rusă, moștenitoarea URSS drept contestatar al Occidentului, o alternativă viabilă și atrăgătoare, apropiată identitar de individul dezamăgit, pentru masele de cetățeni europeni și americani nemulțumiți de direcția ideologică în care mergeau societățile lor.
Rolul cel mai important aici pentru pregătirea terenului uman l-au jucat internetul și rețelele sociale, care au catalizat și amplificat ‘suveranismul’ tradiției prin aruncarea în scena publică a miliarde de voci nemulțumite, altfel izolate în colțurile lor sociale. În context istoric, internetul are pentru schimbare, dar mult mai rapid, rolul pe care l-au avut la vremea lor invenția tiparului în secolele 15-16 sau introducerea votului universal după Primul Război Mondial: ambele au generat modificări politice de amploare, cu efecte globale.
Dar într-o lume încă dominată serios de Occidentul liberal, pentru ca schimbarea ordinii internaționale să aibă loc cu adevărat era nevoie de instrumentarea politică a acestor mase de nemulțumiți din statele occidentale în direcția unei fragmentări a unității de idei și de acțiune a Vestului Global. Cam cum s-a întâmplat în anii 1980 în lumea comunistă, când mase mari de cetățeni, prin literatura și presa interzisă, au devenit treptat convinse că ideile occidentale de organizare a societății sunt mai bune decât cele comuniste. S-a creat astfel o presiune internă în direcția apariției reformistului Mihail Gorbaciov, cu ale sale perestroika și glasnost, în esență capitalismul și deschiderea occidentale.
Conștient sau nu de ajutorul pe care-l oferă implicit taberei sino-ruse, beneficiara acestei evoluții, așa au început și în spațiul occidental să apară treptat la putere forțe politice ‘suveraniste’, care nu sunt altceva decât expresia la nivelul deciziei politice de vârf a ideilor exclusiviste prezente latent la nivel individual și de grup restrâns, ‘ajutate’ să crească de cei interesați acolo unde s-a ivit oportunitatea. Între altele, multe, dar mai importante, putem încadra în această evoluție accederea la putere a FIDESZ-ul lui Viktor Orban în 2010 în Ungaria, votarea Brexit-ului în 2016 în Anglia sau apariția lui Donald Trump și mișcării MAGA în America anilor 2016-2020. Azi, cu mici excepții, nu există practic țară occidentală în care aceste idei așa-zis ‘suveraniste’ să nu fie special articulate de unul sau mai multe partide și nu pierdute prin doctrina vechilor partide tradiționale. Ce și-a propus Surkov în anii 2000, crearea unei fisuri pe linia ‘suveranism’ vs. ‘globalism’ în Occident a reușit.
Dar avantajul regimului politic de tip occidental în această luptă globală este tocmai flexibilitate sa. Statele occidentale, democratice, care juridic, din perspectiva dreptului internațional, sunt mult mai vechi decât adversarii lor orientali, au trecut cu succes prin multe etape de fragmentare și conflict tocmai pentru că pot absorbi mult mai bine șocurile sociale, politice și economice. Marea Britanie și Statele Unite sunt aceiași subiecți ai ordinii internaționale de secole, pe când Rusia sau China s-au dezintegrat de câteva ori numai în secolul XX.
Iar, pe lângă contra-reacția liberală la adresa ‘suveraniștilor’, limitele intervenției străine sunt date tocmai de disponibilitatea forțelor politice ‘suveraniste’ de a revoluționa sau doar de a reajusta societățile occidentale conform propriilor idei. Dorește spre exemplu președintele Donald Trump și mișcarea MAGA să riște o dezintegrare a ordinii anglo-saxone al cărei lider de facto este prin încercarea de a reconstrui complet societate americană și, implicit, internațională pe baza unor valori până la urmă specifice adversarilor sino-ruși?
America și-a construit primatul global, din care a beneficiat masiv, prin intermediul democrației liberale inclusive și nu există nicio garanție că mutarea spre valori alternative i-ar păstra acest primat. China este deja ultima, și poate cea mai serioasă problemă din seria contestatarilor ordinii anglo-saxone a modernității politice, având și câteva avantaje față de contestatarii anteriori. În primul rând, asemeni militarismului german, folosește cu succes până acum sistemul capitalismului de stat, care îi aduce bani și resurse. Apoi, asemeni URSS, gestionează poate mai bine și retorica universalistă a egalității, într-o democrație originală, a ridicării din sărăcie, care dezarmează adesea criticii drepturilor omului din China. Nu în ultimul rând, China vine cu inițiativa reformării, nu înlocuirii sistemului actual de guvernanță internațională, dorind să preia conducerea a ceea ce există deja, nu să edifice o nouă ordine.
În acest condiții, să împingi prea mult ‘suveranismul’ tranzacțional, fără prieteni în aliații tradiționali ai SUA, multipolar în esență și dorit atât de mult de China și Rusia, nu riscă să transforme America First în America Second, după China, care susține schimbarea și e deja liderul ei? Apropierea de Rusia a președintelui Trump în dauna Chinei deja dă semne de eșec, dovadă că e greu să subminezi niște aliați naturali și să preiei tu conducerea unei ordinii care nu este a ta, deși unele principii sunt asemănătoare? Vrea Donald Trump să fie ‘liderul lumii libere’ sau ‘primarul’ de la Washington? Este mai periculos pentru el ‘dușmanul din interior’, a cărui eliminare l-ar transforma mai mult în primar, sau cel din exterior, a cărui combatere îl menține drept cel mai puternic om din lume?
Sunt întrebări la care o să avem un răspuns din ce în ce mai clar! Semnalele sunt contradictorii încă. Avem pe de o parte susținerea în Europa a unor forțe politice, cele așa-zis ‘suveraniste’, care se arată favorabile Rusiei și Chinei! Pe de altă parte, pare să fie, inclusiv prin recentele sancțiuni economice, tot mai activ împotriva Rusiei, care este cea mai mare amenințare la adresa unității Occidentului. Rămâne de văzut!
