Trăim într-o epocă în care tot mai puține lucruri pot fi afirmate cu fermitate fără a fi imediat puse sub semnul întrebării. În universități, în studiourile de televiziune, în sălile de conferință, se evită cuvintele care exprimă judecăți de valoare. Adevărul este adesea înlocuit cu „narațiuni alternative”, iar răul este relativizat în numele „contextului”. Dar realitatea nu dispare doar pentru că ne incomodează. Între democrație și tiranie, între libertate și opresiune, nu există simetrie morală.
Aceasta este miza discursului rostit de avocata Elica Le Bon, într-un interviu viral în care apăra cu forță valorile democrației liberale, ale drepturilor individuale și ale statului de drept. Ea respinge ideea – tot mai prezentă în mediile academice și diplomatice – că toate sistemele sunt echivalente moral și că valorile „occidentale” nu ar trebui „impuse” altora. Le Bon, care provine din Iran și a trăit în Orientul Mijlociu, cunoaște din experiență ce înseamnă să trăiești sub un regim care pretinde că „respectă cultura”, dar în realitate o folosește ca armă. A afirma că libertatea de expresie este mai valoroasă decât cenzura nu e o opinie etnocentrică, ci o alegere morală.
Pentru că nu culturile sunt de vină pentru represiune, ci regimurile care le confiscă și le golesc de conținut, transformându-le în pretexte pentru abuz. Cultura rusă nu cere lagăre pentru opozanți. Islamul nu cere mutilarea femeilor. Tradiția africană nu cere ca fetele de 12 ani să devină „soții” ale jihadiștilor. Aceste practici sunt rezultatul unor capușări ideologice, în care cultura devine scutul moral în spatele căruia se ascunde puterea ilegitimă.
O lume tot mai puțin liberă
Raportul Freedom in the World 2025 publicat de Freedom House este categoric: suntem în al 19-lea an consecutiv de declin democratic la nivel global. În 41 de țări, viața cetățenilor nu mai este protejată nici măcar în mod minimal. Regimuri autoritare, miliții jihadiste și rețele de crimă organizată umplu vidul lăsat de slăbiciunea instituțiilor. Dar în fața acestei realități dure, o parte a mass-mediei occidentale alege să edulcoreze, să dilueze, să ascundă.
BBC, spre exemplu, a fost recent criticat pentru difuzarea unui documentar despre Gaza în care protagonistul era copilul unui oficial Hamas, fără ca această legătură să fie divulgată publicului. Documentarul a fost ulterior retras, însă mesajul transmis a rămas: un canal public de presă, finanțat din taxe, a prezentat un portret umanizant al unei organizații teroriste, fără a menționa legăturile directe ale personajelor cu acea structură.
Într-un alt caz, BBC a fost acuzat că a modificat subtitrările unei declarații a unui membru Hamas, în care apelul la „jihad împotriva evreilor” a fost tradus drept „luptă împotriva forțelor israeliene”. Eliminarea deliberată a referinței la antisemitism nu este o simplă greșeală de traducere. Este o alegere editorială. Una care trădează exact ceea ce pretinde că protejează: adevărul.
Când presa care ar trebui să lumineze începe să opacizeze, devine parte a problemei. Și în loc să contribuie la clarificarea morală de care avem nevoie, contribuie la confuzie, echivoc și complicitate.
Jihadismul ca simptom și strategie
Problema nu este locală. De la Gaza la Sahel și Afganistan, jihadismul reînvie ca mișcare ideologică și militară. În Mali, Burkina Faso și Niger, grupările afiliate Statului Islamic și al-Qaeda se extind nestingherite. În Afganistan, ISIS-K recrutează și exportă teroare în Asia Centrală.
Și peste tot unde aceste grupări preiau controlul, cultura dispare. Este înlocuită de dogmă, diversitatea este înlocuită de supunere, iar viața de zi cu zi devine o luptă pentru supraviețuire. Nu tradițiile locale sunt problema – ci faptul că ideologiile violente le sufocă, le distorsionează și le transformă în pretexte pentru a nega libertatea.
Cultura nu justifică opresiunea
Trebuie spus limpede și onest: nu există nicio cultură care, lăsată să respire liber, ar alege opresiunea în mod autentic. Oamenii din Iran, Afganistan sau Gaza nu sunt altfel decât cei din România, Franța sau Canada. Dar sunt privați de șansa de a trăi în libertate. Și tocmai de aceea, relativismul cultural – atât de comod pentru cei care nu suferă – este o formă de trădare.
A judeca regimurile autoritare nu înseamnă a disprețui culturile. Dimpotrivă, înseamnă a le respecta suficient de mult încât să vrei să le vezi libere. Să spui că o femeie palestiniană merită aceleași drepturi ca o daneză nu este un act de colonialism moral, ci de solidaritate umană. Dar nici măcar a recunoaște acest lucru nu este suficient. Trebuie să ne uităm și să arătăm cu degetul acele regimuri care își țin populațiile prizoniere, indiferent de metodele pe care le folosesc.
Apărarea valorilor nu e imperialism – e luciditate
A susține că democrația liberală este superioară unui regim jihadist nu este aroganță, ci realism moral. A spune că libertatea de expresie, presa liberă și justiția independentă sunt bunuri universale nu înseamnă a impune un model, ci a recunoaște o aspirație comună.
Claritatea morală în 2025 înseamnă, mai mult ca oricând, să refuzăm echivalențele false, să nu confundăm victimele cu agresorii și să nu acceptăm, în numele toleranței, opresiunea altora. Pentru că atunci când toate vocile sunt puse pe picior de egalitate, fără să ținem cont de ce spun și de cine le rostește, cei care urlă mai tare vor acoperi tăcerile celor care nu mai au dreptul să vorbească.
În loc de avertisment
Poate cel mai înspăimântător adevăr e acesta: nu suntem la începutul unei crize, ci deja bine ancorați în ea. Aproape două decenii în care libertatea s-a restrâns, pas cu pas, aproape imperceptibil, în tot mai multe colțuri ale lumii. Nu prin șocuri, ci prin erodare. Nu prin lovituri de stat spectaculoase, ci prin normalizarea minciunii, prin oboseala civică, prin acceptarea relativismului.
Dacă acest trend continuă, viitorul nu va arăta ca un coșmar brusc, ci ca o realitate cenușie, lipsită de puncte cardinale morale. O lume în care nu vom mai ști ce să apărăm, pentru că ne-am obișnuit să nu mai credem în nimic.
Democrațiile nu dispar pentru că sunt învinse, ci pentru că uită să se apere. Iar prima linie de apărare nu sunt granițele, ci ideile. Dacă nu vom fi capabili să spunem, fără rușine, că libertatea e mai bună decât opresiunea, că drepturile omului sunt superioare fanatismului, că adevărul contează – atunci vom pierde. Încet, tăcut, ireversibil.
Și într-o zi ne vom trezi într-o lume în care nu libertatea va fi controversată, ci curajul de a o mai rosti pe nume.
