Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Și-l întreabă fără noimă:
– Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?..
George Topârceanu, Vara la țară
În lumina patrimoniului nostru poetic interbelic, prima constatare ar fi că vara în Capitală, în secolul XXI, agentul sanitar este la fel de puternic înjurat ca vara la țară acum aproape un secol. La fel s-a întâmplat și în secolul XIX, când negustorii bucureșteni s-au revoltat violent împotriva măsurilor sanitare impuse de medicul șef al orașului pentru a contracara o epidemie de holeră. Rezistența noastră la proceduri de asanare, vindecare sau prevenție este adânc înrădăcinată în specificul național.
Așa se întâmplă și acum cu programul de măsuri menit să reducă risipa din sistemul bugetar în vederea diminuării unui deficit potrivit mai degrabă vremurilor de război decât celor de pace: înjurat este cel care introduce bun-simț și rațiune în sistem, adică Ilie Bolojan, nicidecum cei care au introdus arbitrariul și risipa, adică Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă și miniștrii lor.
Aceștia din urmă nu numai că se bucură de impunitate, ci mai sunt și curtați pentru a binevoi să rămână la guvernare, deși probabil ar trebui să fie acționați în judecată pentru modul în care au gestionat finanțele țării.
Dar nu vor fi, pentru că au avut grijă să se protejeze, introducând în ordonanțele „trenuleț” emise la sfârșit de an fie de Nicu, fie de Marcel, un paragraf prin care se suspendau prevederile sancționatorii din Legea responsabilității fiscal-bugetare.
Aceasta prevedea, la art. 68, că: „Constituie contravenţie şi se sancţionează conform prevederilor art. 69 angajarea sau plata de cheltuieli peste plafoanele trimestriale stabilite şi orice încheiere de angajamente legale prin care să oblige statul sau autorităţile locale la efectuarea unor cheltuieli peste nivelul aprobat în condiţiile dispoziţiilor prezentei legi.” Articolul 69 sancționa și nerespectarea art. 16, care prevedea că elaborarea politicilor și acordurilor salariale din sectorul public „sunt în concordanță cu principiile responsabilității fiscale, regulile fiscale, precum și cu obiectivele și limitele din strategia fiscal-bugetară”, iar articolul 62, prevedea că Guvernul se asigură că „Programul de guvernare este sustenabil din punct de vedere fiscal şi conform prevederilor prezentei legi”.
Orice depășire a plafoanelor trimestriale stabilite și orice încheiere de angajamente legale prin care statul sau autoritățile locale erau obligate să efectueze cheltuieli peste nivelul aprobat în condițiile legii era considerată, de asemenea, contravenție și trebuia sancționată, inclusiv prin recuperarea prejudiciului „după caz”, persoanele responsabile fiind suspendate din funcție până la finalizarea cercetării administrative.
Așadar, dacă legea ar fi fost respectată, aplicată și nu suspendată, Ciolacu, Ciucă, și cel puțin Câciu și Boloș ar fi trebuit să fie suspendați din funcție și cercetați administrativ, dar, evident, nu s-a întâmplat acest lucru pentru că legile statului sunt facultative pentru psd-iști, pentru pnl-iști, chiar și pentru udmr-iști, care au fost la guvernare până anul trecut, și nici nu au contat pentru fostul președinte Klaus Iohannis, care a patronat dezmățul din turnul său de fildeș de la Cotroceni.
Alt truc inventat de Ciolacu pentru a evita rigorile legii a fost devalizarea rezervei guvernamentale. Fostul premier și lider PSD, care nu vede nici acum dezastrul, a cheltuit peste 65 de miliarde din această rezervă fără niciun control, adică de două ori și jumătate mai mult decât toate guvernele de la Dăncilă până la Ciucă, pentru că a refuzat să facă rectificări bugetare.
Citind legea mai sus amintită aflăm și de ce le evita: pentru că aceste rectificări nu puteau fi făcute decât pentru plata serviciului datoriei externe și pentru achitarea obligațiilor față de bugetul UE. Or, Marcel al nostru, care azi ne râde în nas, a cheltuit banii pentru proiecte cu dedicații și măriri de salarii în sistemul bugetar. Aici sunt banii Dumneavoastră, nu mai țipați la agentul sanitar.
Morala acestei istorii este că nici strategia de combatere a evaziunii fiscale schițată luni de CSAT nu va avea nicio eficiență dacă nu este aplicată cu bună credință, căci legile și strategiile, mai mult sau mai puțin reușite, nu au lipsit, doar voința politică de a le pune în aplicare a fost total absentă. Astfel, oricât de bine ar suna cele câteva paragrafe redactate după prima ședință CSAT a președintelui Dan, adevărul nespus – pentru că nu poate fi spus oficial, deși îl știe toată lumea – este că, înainte de orice act administrativ și legislativ, trebuie să înceteze protecția politică acordată evazioniștilor.
Or, protecția a fost acordată exact de partidele care au guvernat până acum – PSD, PNL, UDMR – și de serviciile secrete, implicate până peste cap, direct sau prin interpuși și rezerviști, în activități economice.
Combaterea corupției din vamă și din Portul Constanța, de pildă, este o temă la care s-a revenit periodic fără să se fi rezolvat ceva. Se va reuși acum? Cu cine? Așteptăm răspunsuri, dar fără prea mari iluzii, căci nici sistemul de justiție, nici serviciile nu au fost reformate și nici controlul civil asupra serviciilor nu a fost realizat.
Dimpotrivă, anti-corupția stă mai prost decât oricând, iar magistrații, temători pentru pensiile lor speciale, amenință voalat cu sabotarea ei în continuare. Amintim totuși că unul din motivele invocate pentru crearea unor privilegii indecente magistraților a fost tocmai protejarea lor de tentațiile corupției sau de presiuni externe. Rezultatul s-a văzut, iar întruchiparea eșecului acestei strategii este promovarea Liei Savonea în fruntea ÎCCJ.
Să revenim totuși la năpăstuitul agent sanitar de la Palatul Victoria, care încearcă să limiteze sporurile acordate în aparatul administrativ, pentru că este aberant să plătești spor pentru condiții vătămătoare unor funcționari care lucrează în birouri cu aer condiționat în centrul orașului, și este imoral să aplici sporurile sub formă de procent din salariu, de parcă directorul ar fi mai grav afectat de „condițiile vătămătoare” decât subalternii săi.
Evident, aceste sporuri sunt niște baliverne, scopul lor fiind de fapt de a suplimenta, după bunul plac al guvernului, veniturile funcționarilor în absența unei legi a salarizării personalului bugetar. Această lege, care este și jalon în PNRR dar nu există, ar fi introdus și criteriile de performanță despre care abia acum vorbește ministrul Dezvoltării Regionale, Cseke Attila. Nu este oare o sfidare a contribuabilului ca un angajat al ministerului Fondurilor Europene să primească un spor de 50% fără să demonstreze că a dus la îndeplinire proiectele de care era responsabil?
Îi putem deci înțelege omenește pe angajații care se plâng că vor avea venituri mai mici, dar nu putem să nu observăm că atât acești angajați, cât și liderii de sindicat, recunosc că sporurile erau de fapt o formă de suplimentare a veniturilor, fără legătură cu condițiile de muncă.
Totuși, liderii sindicali – de fapt o mică coterie închisă de baroni bine remunerați, cu averi confortabile – nu au făcut nimic pentru a urgenta soluția corectă, care era elaborarea unei noi legi, în schimb acum încearcă să-și justifice existența chemând la greve și proteste și propun soluții care frizează lipsa de bun-simț, cum ar fi cea emisă de un lider sindical marți dimineața la RFI, și anume creșterea impozitului pe venit pentru tot restul populației ca să se finanțeze în continuare un sistem de salarizare aberant și arbitrar al unui aparat care a crescut fără noimă în ultimii ani.
Este limpede că baronii sindicali, „de caviar”, vor de fapt să mascheze faptul că au tolerat cu nesimțire această înșelătorie financiară a sporurilor în cârdășie cu PSD și celelalte partide partenere. Faptul că au acum pretenția să taxeze restul cetățenilor pentru a întreține acest sistem finanțat de guvern prin împrumuturi tot mai puțin sustenabile dă măsura lipsei lor de măsură.
Sigur că ar fi fost bine să avem mai întâi o reformă a companiilor de stat, unde pierderile abundă și unde membri CA încasează indemnizații indecente și managerii își acordă bonusuri și măriri de salariu indiferent de performanță, dar nu toate acestea pot fi făcute rapid, iar piețele financiare nu mai au nici răbdare, nici încredere în guvernanții acestei țări. Dacă vom fi retrogradați la categoria junk, nu ne mai împrumută nimeni și intrăm în incapacitate de plată. Și totuși, nimeni din vechile echipe de la Palatul Victoria nu își asumă responsabilitatea pentru această situație limită. Un rai al șmecherilor cinici, iată ce a devenit acum România.
După ce termină cu plânsul de mila personalului administrativ, oastea de strânsură a komentariatului TV plânge de mila elevilor și studenților care vor avea de suferit de pe urma reorganizării sistemului de burse.
Nu întreabă nimeni care este țara în care elevii mediocri sau submediocri primesc „burse de merit”, cum primesc la noi în virtutea legii introduse de Ligia Deca, ministrul lui Iohannis, nici dacă ne putem permite să plătim 4,7 miliarde de lei anual pentru bursele elevilor. Nici nu mai vorbim de distorsionarea sistemului prin presiunile făcute asupra profesorilor în sensul acordării unor note mai mari decât merită elevii, și prin crearea unei mentalități potrivit căreia statul trebuie să plătească pe tineri ca să meargă la școală.
În consecință, din populism și din superficialitate, dezbaterea publică a ajuns falsă și manipulatorie. Toată lumea uită că sistemul nostru de educație este subperformant, în ciuda burselor generoase. Și nu, nu votăm un președinte democrat ca să ne dea bani, ci pentru că nu vrem să trăim într-o dictatură modelată de Kremlin.
Fără îndoială, reformele dor și nu convin nimănui, dar abordarea frustrărilor pe baze false nu face decât să inflameze spiritele și să întârzie asanarea sistemului. Este momentul ca perversiunile de ordin moral să înceteze și să gândim cu toții responsabil. Doar adevărul ne face liberi, nu perpetuarea minciunilor politicienilor expirați și ale complicilor lor din fruntea sindicatelor și din mass-media.
