În imaginea clasică a micului dejun modern, copilul familiei își toarnă un pahar cu lapte peste bolul plin de cereale. Mergând către sursă, de la farfurie către fermier, putem crea trasabilitatea laptelui pe care îl consumă cetățeanul român și, mai ales, putem înțelege de ce industria de profil din România nu reușește să decoleze, în ciuda potențialului extrem de mare. Alte țări din regiune au reușit, odată cu emanciparea față de sistemul comunist.
Problemele structurale ale industriei românești de lactate
Industria laptelui în România a fost ani la rând privită ca parte a unui sector plin de potențial. Însă tranziția economică din anii ‘90, urmată de adaptarea dificilă la economia de piață și ulterior incapacitatea de a profita de oportunitățile uriașe oferite de integrarea europeană au făcut-o să rămână mult în urmă față de industria altor țări europene și nu numai. Vă propun să aruncăm o privire asupra câtorva cauze structurale:
Gradul mic de asociere în organizații de tip “cooperative”: în România, spre deosebire de alți competitori europeni (Franța, Polonia, Cehia) fermierii sunt încă reticenți la conceptul de asociere; lipsa unei strategii pe termen lung din partea Ministerului Agriculturii și a unui ajutor concret pentru a impulsiona acest lucru, au făcut ca asocierea fermierilor să rămână doar un concept pe hârtie, admirat la alții, dar neaplicat în România. Astfel, cu excepția câtorva asociații mari, micii fermieri acționează mai mult independent. Iar puterea de negociere în fața distribuitorilor, împărțirea costurilor fixe, creșterea productivității pe cap de bovină, rămân simple deziderate pentru țăranul român care crește câteva vaci pentru a le vinde laptele. România este, din nou, pe ultimele locuri între țările Uniunii Europene la două clasamente cheie pentru această industrie:
Ultimul loc la producția de lapte pe cap de vacă: conform Eurostat, în 2021 România a produs doar 3.362 kg / cap de vacă, de trei ori mai puțin decât statele fruntașe, Danemarca și Estonia. De asemenea, în ceea ce privește producția totală de lapte, în același an, România s-a clasat pe locul 18/27 de state, însă sub țara noastră se află state cu potențial foarte scăzut. Suntem, practic, ultimii dintre statele cu potențial și aspirații în domeniul agricol. Pentru a completa cererea de lapte și produse lactate din țară, România importă lapte, deși potențialul de producție internă nu este exploatat.
Circa 50% din laptele consumat în România este importat. Țările care ne exportă lapte (Polonia, Cehia, Ungaria) sunt state care, odată eliberate de sub influența fostului bloc comunist, au investit masiv în sectorul zootehnic și au, în prezent, o productivitate pe cap de animal de două mai mare decât a României. Importul de lapte are o influență directă asupra celor două prețuri ale laptelui: forțează scăderea prețului la poarta fermierului și creșterea acestuia în magazinele de desfacere pentru consumatorul final.
Prețul laptelui plecat de la fermă este compus, grosso-modo, din următoarele cantități: proteină, grăsime, lactoză, între alte componente mult mai reduse. O fermă dotată cu aparatura necesară își poate separa grăsimea, o poate stoca și vinde separat ca un produs derivat (pentru smântână, unt etc), pentru a vinde laptele la cantitatea de grăsime care îi este plătită de către cumpărător (de ex: 3,5%). Însă multe din fermele mici din România nu au această capacitate, vânzând practic două produse la preț de unul (lapte + grăsime în exces), ceea ce îi oferă procesatorului oportunitatea de a folosi al doilea produs.
Cum intervine Guvernul țării împotriva producătorilor români
În perioada aprilie-mai 2023, reprezentanții Guvernului au lansat în spațiul public ideea unei plafonări de preț pentru o serie de alimente considerate a fi parte dintr-un “coș de strictă necesitate”, din care au făcut parte și produsele lactate, inclusiv laptele proaspăt.
Dincolo de aspectul populist și de caracterul intervenționist, contrar principiilor unei piețe libere, acțiunile Guvernului au fost lipsite de coerență economică și au lovit, în final, în producătorul român.
Producătorii români se aflau deja într-o situație dificilă, având dificultăți în a vine laptele produs la un preț care să le asigure un oarecare venit decent, care să le permită să facă față concurenței și să se dezvolte în mod sustenabil.
Ce s-a întâmplat de fapt? Guvernul a solicitat, fără a dezbate în mod serios, fără a realiza o analiză de impact și fără a ține cont de opinia producătorilor, o reducere a prețului laptelui la raft. Acest lucru s-a întâmplat fără a consulta măcar micile asociații de producători de lapte, adică fermierii.
Conform site-ul “Economedia”, reprezentanții Asociaţiei Patronale Române din Industria Laptelui (APRIL) au atras în mod serios atenția asupra următoarelor aspecte: fermierii locali vând deja laptele la un preț foarte mic către procesatori (între 1,7 și 2,2 lei/litru), iar o reducere forțată de preț ar duce laptele mult sub prețul de producție, ducând afacerile micilor fermieri către pierdere; o astfel de reducere forțată de preț ar provoca o concurență neloială în piață, deoarece s-ar aplica, conform Guvernului, doar laptelui de origine românească, așadar doar fermierii români ar suporta consecințele.
Astfel, pe lângă dificultățile structurale (lipsa investițiilor în sectorul zootehnic, gradul mic de asociere pentru a avea putere de negociere, concurența laptelui de import, productivitate mică pe cap de animal), fermierii români suportă în prezent și efectele intervenționismului, plătind din propriul buzunar acțiunile de populiste de imagine ale guvernului actual.
Concret, cum sunt afectați producătorii români?
În primul rând, aceștia nu au fost consultați de către reprezentanții guvernului pentru a li se prezenta intențiile acestuia din urmă. Guvernul ar fi trebuit să strângă opinii cât mai variate și relevante, să realizeze un studiu în piață sau cel puțin o simulare a efectelor intervenției asupra producătorilor, cu cifre concrete, pentru a oferi acestora vizibilitate asupra acțiunilor și predictibilitate asupra propriilor afaceri. Acest lucru nu s-a întâmplat.
Apoi, această reducere forțată a prețului laptelui la raft, atenție, doar a laptelui de origine românească, are repercusiuni directe (mergând în spate pe lanțul de aprovizionare) asupra micilor producători. Magazinele de desfacere nu au nicio obligație în a-și scădea marja de profit, forțând astfel producătorii să vândă laptele mai ieftin la poarta fermei. În caz contrar, retailerii pot opta pentru lapte de import, lăsând astfel producătorii români cu un surplus de lapte. Acest aliment este unul extrem de perisabil, neputând fi stocat pentru mult timp, cu atât mai puțin de către micii fermieri, aceștia din urmă fiind astfel obligați să îl vândă la preț și mai scăzut pentru a nu rămâne cu surplus. Veniturile, deja mici, le sunt serios puse în pericol.
În final, micii fermieri, care de multe ori nu dețin mai mult de câteva zeci de animale producătoare de lapte, ajung în situația de a avea un surplus consistent de lapte. Pentru a nu arunca acest surplus, sunt nevoiți să întrerupă producția, afectând astfel perioada de lactație a animalului. În condițiile în care România are oricum cea mai scăzută producție de lapte pe cap de vacă din Uniunea Europeană, orice întrerupere forțată ar afecta și mai mult productivitatea la nivelul fermei.
Cum a înființat statul român o instituție care practic nu există
“Observatorul laptelui și produselor lactate” din România a fost înființat, teoretic, prin legea 307/2022 și, ulterior, cadrul de funcționare a fost stabilit prin HG din 8.02.2023. Așadar, a fost creat cadrul normativ pentru a acesta să funcționeze în folosul producătorilor și consumatorilor de produse lactate, în acord cu instituția de legătură a Uniunii Europene, “Observatorul european al laptelui.”
Doar că, de anul trecut și până acum, varianta românească a “Observatorului laptelui”, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, nu există decât pe hârtie. Fără un site web unde să poată fi consultate informații, sau măcar o pagină dedicată pe site-ul Ministerului Agriculturii, acest organism nu pare mai mult decât o instituție fantomă, camuflată în labirintul aparatului de stat. Telefonic, reprezentanții Ministerului Agriculturii mi-au indicat faptul ca ar fi mai bine să caut informațiile dorite pe site-ul Institutului Național de Statistică, dacă vreau „să merg la sigur.”
Întrebările logice ar fi: „De ce avem instituții care nu lucrează efectiv pentru cetățenii cărora li se adresează?”. Sau, în variantă mai indulgentă: “Cât timp va dura până când instituția va deveni operațională?”.
Avem, așadar, probleme de ordin structural în industria laptelui din România: grad mic de asociere a fermierilor, lipsa investițiilor în sector, productivitate extrem de mică pe cap de animal, import masiv pentru a satisface cererea de lapte din țară, între altele. La toate acestea, administrația ar trebui să vină cu soluții care să satisfacă nevoile micilor fermieri. Însă nu doar că acest lucru nu se întâmplă. În plus, fermierii fiind sunt excluși din lanțul decizional și trebuie să suporte chiar și intervenționismul.
Dacă ne gândim că în state precum Franța, pe lângă întreaga arhitectură a sectorului, există până și aplicații informatice mobile care pun în legătură micii producători cu procesatorii și cumpărătorii de lapte, înțelegem că în România ne aflăm la ani de zile distanță de un sistem performant și profitabil pentru fermieri.
