Distrugerea deliberată de către Jeff Bezos, miliardarul proprietar al The Washington Post, a celebrului ziar care prin răsturnarea președintelui Nixon arătase că presa chiar poate deveni a patra putere în stat, va avea consecințe a căror gravitate nu poate fi complet anticipată azi.
Dar războiul politic cu presa liberală nu este o obsesie recentă în America și n-a fost nici la noi. Iliescu urâse şi el „o anumită parte” a presei.
Păstrând proporțiile, privind drama jurnaliștilor de la WP, îmi amintesc cum am trecut prin ceva similar în scurta istorie a presei libere de după ’90. Trei redacții din trusturi diferite, în care fusesem angajată cu contract ferm, și-au sucit politica editorială cu 180 de grade peste noapte.
Se afla apoi, din ziarele concurente, că patronii erau fie șantajabili, în special pentru îndelungate eludări ale fiscului, fie cumpărabili prin mici privilegii, tot de natură financiară.
Trei redacții părăsite prin demisii individuale sau colective, toate însoțite de episoade depresive.
Spații ale libertății de exprimare și ale împlinirii profesionale deveneau rapid locuri în care, sub forme directe sau mai rafinate, ți se cerea să scrii la comandă politică, una care contravenea flagrant opțiunilor tale.
Ce a însemnat asta pentru presă, dar nu numai?
Decredibilizări succesive ale marilor ziare, cu prăbușiri de vânzări de la peste un milion de exemplare până la tiraje confidențiale și faliment. Închiderea vocilor incomode, care își găseau loc în media de nișă, unde mesajele li se diluau în irelevanța generală a infotainmentului.
Repercusiunile sociale au fost însă mult mai grave; declinul media s-a produs în tot ecosistemul, prin convulsii succesive care l-au fragmentat și bulversat până la dispariția oricărui mijloc de informare de referință.
E drept că reducerea marilor ziare la insignifianță a fost graduală și nici ziariștii nu trebuie inocentați in corpore pentru asta. Nu toţi au fost victime, unii au fost executanţi.
Mulți au acceptat să se transforme din „câinii de pază ai democrației” în dulăi de pază ai establishment-ului, contribuind ei înșiși la isterizarea discursului public şi fanatizarea partizanilor.
În România, de altfel, democrația modernă, cu pluralism, reprezentativitate, incluziune, protecția minorităților etc., pare ultima grijă a mediului activ politic și, dacă ne uităm în urmă, niciodată nu am stat cu mult altfel.
Odată cu adâncirea partizanatelor politice, după 2000 mai ales, și în România se trăia deja în două realități media distincte, în care până și factual totul părea să stea diferit – în funcție de părțile din realitate expuse, analizate, criticate.
Ziariștii nu se mai mulțumeau nici ei doar să scrie ciorna istoriei; se voiau protagoniști, funcționând în logica taberelor de luptă. S-a pierdut treptat un minim consens asupra realității, clamarea adevărului devenind doar o opinie dintr-un coș de opinii cu drepturi egale la exprimare, unde și minciuna poate fi o opinie – una „alternativă”.
Când exista o narațiune comună de la care, pornindu-se, se acceptau interpretări diferite, putea exista și solidarizare. Existau proiecte comune. Acum însă până și suferința s-a tribalizat: E de-al nostru? Merită compasiunea noastră. Nu e? Ducă-se.
Furia, în politică, e mai puternică decât adevărul.
Acesta e „secretul” descoperit de platformele de social media.
Algoritmii lor „iubesc” furia.
Or, cu furie nu se construiește nimic, se demolează. Publicul radicalizat nu mai are nevoie de jurnaliști, vede în ei doar „agenți”. Își face singur research-ul: câte capete, atâtea adevăruri.
Coerența democratică se pierde în bule furioase. Presa s-a dereglementat oficial sau pe cont propriu. Aproape nimeni nu mai consideră că ea este un serviciu public menit să prezinte toate perspectivele din societate.
Fiecare vrea să-și audă doar propriul adevăr? Toți își doresc doar camere de rezonanță? S-a infantilizat publicul? Nu știu. Știu doar că o lume care nu mai suportă să fie contrazisă nu poate fi informată corect nici cu anasâna.
