602

Nu știu dacă se vede că am plâns în poza asta. Am plâns alături de femeile care trăiesc războiul în diverse roluri. Zi de zi. Și l-au trăit cumplit cât rușii le-au dărâmat casele, le-au rănit și le-au omorât apropiații, le-au torturat copiii. Nu știu de unde au mai găsit puterea să și zâmbească. Fiecare dintre ele este o poveste crâncenă. Acum, le e mai bine. Reconstruiesc. Își înoadă tare lacrimile în gât și își fac treaba.

Dar povestea mea este una optimistă, despre cum se poate reface viața și despre cum experiența cumplită a războiului regândește instituții și comunități.

Doamna micuță de lângă mine este primăriță în comuna Yahidne din oblastul Chernihiv, aflat la nord de Kiev, chiar pe granița cu Rusia și Belarus. Viața e grea acolo. Deși regiunea nu mai este sub ocupație rusă,  este sub continua amenințare a bombelor și dronelor. Dar oamenii s-au obișnuit cu noua normalitate. Au început să coreleze alertele sonore ale diferitelor aplicații pe care le au instalate în telefoane. Fiecare înseamnă ceva, aproape, departe, dronă, bombă, soldați, tancuri iar oamenii se îngrijorează pe niveluri de gravitate fără să creeze panică. Reacționează ajustat și liniștit de la a-și pune o pilotă în cap în cadă până la a se adăposti în buncăre serioase.

Yahidne a fost una dintre primele comune care au fost ocupate de armata rusă. În 2022, în luna martie și începutul lunii aprilie, 300 de oameni  din comună au fost înghesuiți în niște subsoluri insalubre ale școlii și grădiniței aflată sub același acoperiș. Printre aceștia, 50 de copii și sugari. 136 de oameni au fost ținuți în picioare și întuneric timp de 28 de zile în una dintre încăperi, lipiți unii de alții, fără să aibă suficient loc să se așeze. Din resturi de mobilă, jucării și hărți vechi au făcut spații pentru copii sau pentru bătrânii la pat. Încă din primele zile au început să moară cei bolnavi și care nu au avut acces la medicamente și tratamente. 11 oameni au murit și nici măcar nu au avut loc să cadă. Au murit lipiți de vecinii lor și ținuți în continuare în picioare de aceștia ore bune până se îndurau rușii să-i scoată. Primeau cam o sută de mililitri de fiertură pe zi de persoană pe care de multe ori o săreau ca să ”mănânce” bine mamele care alăptau și care nu-și mai puteau hrăni sugarii.

Primărița ne-a spus acolo una dintre cele mai teribile povești de dârzenie pe care le-am putut auzi: rușii i-au întrebat pe oamenii încarcerați cine conduce comuna și niciunul nu a dat numele primăriței sau a vreunui alt sătean din consiliul local. Niciunul, deși ar fi putut scăpa din coșmar. Apoi li s-a promis că dacă scriu imnul Ucrainei în limba rusă pe perete, îi scot de acolo. Nu a scris niciunul, niciun cuvânt în rusă. Doar în ucraineană. Spune povestea încet și poticnit de lacrimi, cu mare mândrie și drag de oamenii ei.

Într-o altă încăpere, doamna de mai jos, profesoara de engleză a notat didactic, cu grijă, numele morților și data când au murit, precum și calendarul, ca să nu piardă șirul zilelor.

Mă uit cu tristețe cum oamenii pe rețelele de socializare se întreabă senin ”Ei, și dacă vin rușii, ce o să se întâmple?”. Nu știu sigur. Dar știu că una dintre realitățile posibile poate fi cea ce mai sus. Și mai știu că nu ar fi doar o simplă schimbare administrativă a unui primar corupt cu șleahta de sugative.

Știu că multora le-a ajuns cuțitul la os. Nu mai vor să audă de autorități, instituții, politicieni. ”Toți sunt la fel”, nu-i așa?  Mulți și-au luat lumea în cap. Au plecat în vest la muncă de unde își doresc ca țara lor să fie condusă de primul care lasă impresia de mână autoritară. Unul care să facă ”curățenie” astfel încât ei să se întoarcă într-o altă Românie în care nu există mizerie și sărăcie, în care casele sunt aproape pe gratis, creditele sunt fără dobânzi, fabricile și uzinele sunt ale poporului, ele le vor asigura tuturor locuri de muncă bine plătite, străinii nu vor mai călca pe pământ românesc, poporul va fi ”suveran”, fără să bage de seamă că prin această mână autoritară vin metehne rusești cu iz de regim comunist din care am ieșit acum 35 de ani.

Comuna a fost bombardată masiv, peste 50% din clădiri au fost dărâmate. Acum reconstruiesc casă după casă cu sprijin baltic și au făcut planurile pentru o nouă primărie care este mai mult decât o primărie. Oamenii au vrut altceva, un loc în care să fie împreună, să-și îngrijească rănile unii altora, să fie protejați. Și a ieșit un soi de hub comunitar care găzduiește primarul și consiliul local, administrația, deși totul este digitalizat acum, poți să te și căsătorești online, întâlnirile oamenilor din comună, medicul și psihologul. Spațiul va putea fi folosit și pentru evenimente speciale. Un spațiu deschis pentru oameni și cu oameni.

Afară, în curtea generoasă, a fost deja instalat un loc de joacă în care copii se învârt fără să mai bage în seamă ruinele fostei primării bombardate de ruși din care au mai rămas doar două trepte la intrare.

Oamenii și-au regândit imaginea lor de primărie, și-o reconstruiesc cum vor ei și nimeni nu le poate impune altfel. Pentru că ei știu mai bine acum de ce au nevoie.

Reconstrucția a început peste tot în localități în care rușii au demolat case și instituții, mai ales în localități mici, unde organizarea investițiilor este mai simplă din punct de vedere administrativ. Și asta, cu sprijinul unor state europene vecine Ucrainei printre care România nu este. Efortul de reconstrucție va fi unul de miliarde de euro din care beneficiare vor fi nu doar Ucraina în sine, ci și statele care pun umărul. România se află într-o poziție geografică extraordinară din perspectiva reconstrucției Ucrainei care îi permite să se miște rapid, să asigure oameni și infrastructură. Dar România nu este la masa reconstrucției. Iar la masa reconstrucției care se traduce în miliarde de euro în proiecte de investiții și care înseamnă business și locuri de muncă pentru companiile românești, trebuie să stai mai întâi cu toată responsabilitatea la masa apărării de agresiunea rusă.

Alegerea viitorului președinte din 18 mai este una esențială atât într-un scenariu de război dar și într-un scenariu de pace.

Avem nevoie de acel președinte care să ne așeze de partea bună a istoriei și care să protejeze românii de atrocitățile pe care rușii le utilizează ca strategii de război, cum sunt torturarea și omorârea civililor sau bombardarea intenționată a infrastructurii civile, fără să cruțe școli sau spitale. Acel președinte care înțelege cât de importantă este susținerea Ucrainei care apără acum Europa și valorile ei.

Și avem nevoie nu în ultimul rând de un președinte care gândește strategic pentru mediul de afaceri românesc, care înțelege importanța momentelor și vede ferestrele de oportunitate. Care poate strânge mâinile președinților relevanți în planul de reconstrucție al Ucrainei. Și asta, o va putea face în primul rând un președinte care poate trece granița. Ceea ce nu e cazul lui George Simion.