Am scris eseul „Sfârșitul istoriei?”, stând în casa socrilor mei din Las Vegas, în iarna anilor 1988-1989.
Mă pregăteam pentru o prelegere la Universitatea din Chicago, organizată de Allan Bloom și Nathan Tarcov la Comitetul pentru Gândire Socială.
Bloom era de obicei pesimist în privința capacității democrațiilor liberale occidentale de a se apăra, iar tema generală a seriei de prelegeri era „Declinul Occidentului”. I-am spus lui Bloom că particip cu plăcere, dar că voi avea o abordare mai optimistă asupra a ceea ce se întâmpla în lume. A spus că este în regulă, iar eu am susținut prelegerea cu un an înainte de căderea Zidului Berlinului. Owen Harries, un fost ambasador australian, era noul editor al unei mici reviste fondate de Irving Kristol, numită The National Interest.
În acea iarnă, am luat împreună prânzul la hotelul Beverly Hills și m-a întrebat dacă am ceva de publicat. I-am povestit despre prelegerea mea viitoare, iar el a promis că va publica versiunea scrisă, care a apărut în vara anului 1989.
Expresia „sfârșitul istoriei” nu a fost invenția mea; mai degrabă, era centrală în gândirea filosofului Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Hegel a fost primul filosof explicit istoricist; adică, un filosof care argumenta că gândirea și instituțiile umane nu erau fixe, ci evoluau de-a lungul timpului istoric, și că „adevărul” unei anumite afirmații trebuia judecat în raport cu epoca istorică în care a fost formulată. Poate că astăzi nu mai credem în legitimitatea monarhiei sau a sclaviei, dar cu siguranță au existat perioade în trecut când mulți oameni susțineau astfel de idei. Faptul că astăzi credem în democrație și drepturi egale este o dovadă a realității „Istoriei” în sensul lui Hegel.
Ideea că societățile umane au evoluat de-a lungul timpului a prins rădăcini abia în epoca modernă. Atât Platon, cât și Aristotel au susținut că există un ciclu al regimurilor care se succedau, dar aceasta ducea la o schimbare ciclică ce reproducea pur și simplu, pe rând, formele anterioare de guvernare. Ideea că istoria era progresivă, că avea un punct de plecare în societățile primitive, dar se mișca spre unele mai complexe și avansate, a fost schițată de Jean-Jacques Rousseau în Discurs asupra originii inegalității sub conceptul de „perfectibilitate”.
Descrierea sa a „omului în starea de natură” nu era un simplu exercițiu de imaginație, așa cum a fost pentru Thomas Hobbes, ci un efort real de a descrie comportamentul uman, bazat pe ceea ce știau europenii la acea vreme despre societățile non-occidentale. Europenii erau conștienți de existența altor societăți sofisticate, precum cele din lumea islamică și China, însă descoperirea Lumii Noi a sugerat că societățile difereau prin ceea ce astăzi am numi nivelul lor de dezvoltare. Hegel pur și simplu a sistematizat ideea de Istorie și a oferit o structură intelectuală pentru a înțelege ce anume a impulsionat această evoluție.
Concepția că societățile evoluează de-a lungul timpului istoric într-o manieră progresivă este acceptată tacit de aproape toată lumea astăzi, indiferent dacă o conștientizează sau nu. Ideea unei istorii hegeliene este înrădăcinată în cuvintele noastre „dezvoltare” și „modernizare”.
Organizații precum fosta Agenție a SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (adică Banca Mondială) au fost ambele dedicate nu doar simplului ajutor pentru ca țările sărace să devină bogate, ci sprijinirii acestora în crearea unor instituții moderne care să facă viața mai sigură și mai predictibilă.
Cel mai important intelectual care a acceptat și apoi a modificat conceptul de istorie al lui Hegel a fost Karl Marx. Hegel a susținut că istoria a evoluat către statul liberal modern în urma Revoluției Franceze. Marx a criticat modul în care Hegel a înțeles sfârșitul istoriei și a susținut că adevăratul final al poveștii dezvoltării umane va fi o utopie comunistă.
Aceasta urma să apară doar după ce clasa muncitoare avea să se ridice și să înlăture burghezia, instaurând o dictatură a proletariatului. La sfârșitul marxist al istoriei, alienarea adusă de diviziunea capitalistă a muncii ar fi fost abolită, iar ființele umane ar fi fost capabile, după cum spunea Marx în Ideologia germană, „să vâneze dimineața, să pescuiască după-amiaza, să crească vite seara, să critice după cină”.
Înțelegerea mea particulară a lui Hegel nu a venit direct de la Hegel, ci de la interpretul său din secolul al XX-lea, filosoful ruso-francez Alexandre Kojève.
Kojève a ținut la Paris, la sfârșitul anilor 1930, un seminar extrem de influent despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel, la care au participat numeroase minți luminate care aveau să devină figuri majore ale firmamentului intelectual francez postbelic: Georges Bataille, Raymond Queneau, Jacques Lacan, André Breton, Éric Weil, Maurice Merleau-Ponty și Raymond Aron.
El a purtat un dialog extins cu Leo Strauss despre filosofie și tiranie și l-a cunoscut și pe Allan Bloom. Prelegerile lui Kojève au fost ulterior transcrise și publicate sub titlul Introducere în lectura lui Hegel.
Kojève a acceptat, desigur, istoricismul lui Hegel, dar a făcut ca progresul istoric să graviteze în jurul unei caracteristici umane critice: dorința de recunoaștere. Ființele umane nu își doresc pur și simplu resurse materiale precum hrană, îmbrăcăminte și adăpost; ele tânjesc și după respectul sau recunoașterea din partea celorlalți. Această luptă pentru recunoaștere se transformă în bătălii sângeroase la începutul istoriei, pe măsură ce indivizii caută dominația; cei care o obțin devin stăpâni, în timp ce perdanții devin sclavi. Dar nici stăpânul, nici sclavul nu își găsesc dorința de recunoaștere pe deplin satisfăcută: sclavul din motive evidente, dar și stăpânul, deoarece nu este recunoscut de un alt stăpân, ci de un sclav.
În concepția lui Kojève, ființele umane sunt unice în măsura în care caută recunoașterea pentru disponibilitatea lor de a-și risca viața într-o bătălie sângeroasă. Alte creaturi din natură sunt programate instinctiv să-și păstreze propria viață sau pe cea a urmașilor lor; doar ființele umane sunt dispuse să-și riște viața biologică exclusiv de dragul recunoașterii, spre deosebire, de pildă, de prăzile materiale care vin ca urmare a victoriei în război.
În această privință, ființa umană a lui Kojève este similară cu cea a predecesorului său, Immanuel Kant. Kant credea că ceea ce făcea ființele umane distincte era a avea o voință morală, o capacitate de a alege între bine și rău care, în cele din urmă, nu era supusă legilor fizicii. Prin urmare, oamenii trebuiau tratați ca niște scopuri în sine, mai degrabă decât ca mijloace pentru alte scopuri. Dar în interpretarea lui Kojève asupra lui Hegel, stăpânii nu pot atinge satisfacția recunoașterii până când nu realizează că aceasta va veni doar odată cu recunoașterea egală și reciprocă din partea concetățenilor lor.
Interpretarea mea personală asupra lui Kojève/Hegel a fost că acest lucru s-ar putea realiza doar într-un stat liberal modern, unde recunoașterea egală și reciprocă a tuturor cetățenilor era garantată de statul de drept, care le acorda drepturi fundamentale. Statul liberal era legitim și stabil nu neapărat pentru că distribuia în mod egal recompensele materiale, ci pentru că oferea recunoaștere egală și astfel satisfăcea latura timotică a aspirațiilor umane.
În Introducerea în lectura lui Hegel, Kojève afirma, pe un ton jucăuș, că istoria s-a încheiat în 1806, la bătălia de la Jena-Auerstedt, unde Napoleon a învins monarhia prusacă. Ideea că istoria s-a terminat în acel an, înaintea tuturor marilor răsturnări politice care au urmat în următoarele două secole – unificarea Italiei și a Germaniei; Războiul Civil American; colonizarea și mai târziu decolonizarea marii majorități a lumii non-europene; două Războaie Mondiale; Holocaustul; revoluțiile din Rusia, China, Iran și din alte părți – este, la prima vedere, mult mai absurdă decât afirmația că s-a terminat în 1989 sau 1991, odată cu colapsul comunismului. Însă ceea ce Kojève a vrut să spună prin asta a fost rezumat în următorul pasaj din prelegerile sale despre Hegel:
Ce s-a întâmplat de atunci [adică de la Bătălia de la Jena] nu a fost nimic altceva decât o extensie în spațiu a forței revoluționare universale actualizate în Franța de Robespierre-Napoleon. Din perspectiva pur istorică, cele două Războaie Mondiale, împreună cu alaiul lor de revoluții mici și mari, au avut doar efectul de a aduce civilizațiile înapoiate din provinciile periferice la același nivel cu cele mai avansate stadii istorice europene (la modul real sau virtual) … S-ar putea chiar spune că, dintr-un anumit punct de vedere, Statele Unite au atins deja stadiul final al „comunismului” marxist, din moment ce toți membrii unei „societăți fără clase” pot, la modul practic, să obțină orice își doresc, oricând doresc, fără să fie nevoiți să muncească pentru asta mai mult decât sunt înclinați să o facă.
Prin înfrângerea monarhiei prusace în 1806, Napoleon a adus în inima vechii Europe Codul lui Napoleon, cadrul legal modern rezultat din Revoluția Franceză. Acesta din urmă a stabilit principiile fundamentale ale unei ordini liberale moderne, și anume, cele două principii ale libertății și egalității, sau egalitatea în libertate.
Evident, aceste principii nu erau cu adevărat implementate nicăieri. În timp ce Napoleon avansa în Europa Centrală, de exemplu, autoritățile coloniale franceze reprimau o revoltă a sclavilor condusă de Toussaint Louverture în Haiti; colonizarea Algeriei și a Vietnamului era încă la decenii distanță în viitor. Dar ideea lui Kojève era că, odată ce ideea de libertate universală a ieșit la iveală, era doar o chestiune de timp până când acele principii urmau să devină acceptate și practicate în întreaga lume.
Toussaint însuși, de exemplu, își începuse revolta sub stindardul Drepturilor Omului și ale Cetățeanului care fuseseră recent declarate la Paris. Așadar, au existat lupte de ariergardă pentru apărarea vechii ordini peste tot, dar, în cele din urmă, acestea nu aveau să oprească marșul ideii de libertate sau al egalității în libertate.
Implicația acestei interpretări a lui Kojève/Hegel a fost că niciun volum de evenimente apărute în lumea reală a politicii globale nu putea infirma, de unul singur, noțiunea că istoria se încheiase, fie că vorbim de 1789, 1806 sau 1989. Difuzarea și răspândirea efectivă a ideilor de libertate și egalitate au fost foarte inegale, atât temporal, cât și geografic, de la Revoluția Franceză încoace. Adevărata întrebare trebuia înțeleasă nu doar prin prisma fluxului evenimentelor zilnice din întreaga lume, ci la nivelul ideilor: Exista un set alternativ de principii, pe care să se poată baza o altă societate și care să fie fundamental în contradicție cu cele ale Revoluției Franceze? Și existau societăți construite în jurul acelor idei care să pară sustenabile și care să satisfacă dorințele locuitorilor lor mai bine decât democrațiile liberale existente, fondate pe acele principii?
Acestea ar fi reprezentat temeiul pentru o respingere serioasă a afirmației lui Kojève că istoria se încheiase.
Eseul original, „Sfârșitul istoriei”, a apărut în The National Interest în vara anului 1989, când începusem să lucrez ca Director Adjunct al Personalului de Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat, sub îndrumarea vechiului meu coleg, Dennis Ross. Zidul Berlinului a căzut câteva luni mai târziu, pe 9 noiembrie, și a pus în mișcare o serie de evenimente care aveau să ducă, doi ani mai târziu, la dizolvarea fostei Uniuni Sovietice. Apariția unei Europe „întregi și libere”, după cum a formulat-o George H. W. Bush, a fost cel mai mare eveniment geopolitic din timpul vieții mele și a justificat direcția istorică pe care o indicasem în articol.
Peisajul ideologic de astăzi este, în mod evident, mult mai fragmentat decât era în urmă cu treizeci și cinci de ani.
Există astăzi mult mai mult consens asupra laturii democratice a democrației liberale, decât asupra părții sale liberale. Deși este evident că rămân inegalități sociale uriașe în multe societăți, puțini încearcă să susțină că ar exista motive pentru care un anumit subgrup de oameni are un drept intrinsec de a-i conduce pe ceilalți.
RPC este o dictatură, dar Partidul Comunist Chinez pretinde că are dreptul de a conduce pentru că este convins că reprezintă poporul: este Republica Populară Chineză. Naționalismul etnic și religios au cunoscut o ascensiune în ultimele decenii. Majoritatea acestor grupări reprezintă mai degrabă eforturi de ariergardă menite să protejeze niște privilegii percepute, și nu afirmații ale inegalității inerente a grupurilor. În Statele Unite, am fost martorii unei reveniri hidoase a formelor timpurii de rasism și misoginie. Dar grupurile care adoptă astfel de poziții nu par pregătite să răstoarne sistematic afirmația din Declarația de Independență conform căreia „toți oamenii sunt creați egali”.
Ceea ce a fost supus unui atac mult mai susținut în ultimii ani este partea liberală a democrației liberale; adică, ideea că guvernele ar trebui să fie limitate în puterile lor de un stat de drept și de verificări constituționale asupra puterii statului.
O mare parte din regresul democratic pe care l-am observat în ultimul deceniu a fost, de fapt, determinat de grupuri care pretind că reprezintă „poporul”, a căror legitimitate democratică le oferă dreptul de a demonta piedicile impuse de restricțiile liberale asupra puterii statului. De aici și pretenția lui Viktor Orbán de a prezida o „democrație iliberală”.
Sprijinul pentru liberalism, în contrast cu democrația, a fost întotdeauna mai fragmentat și episodic. Motivul pentru acest lucru, așa cum am explicat în Liberalism and Its Discontents, este acela că una dintre justificările sale importante este una pragmatică, referitoare la gestionarea diversității politice, și nu un angajament profund față de principiul liberal.
Sprijinul pentru limitările liberale asupra puterii statului derivă adesea din experiența guvernărilor autoritare și a războaielor și privațiunilor pe care acestea le implică adesea. Astfel, șaptezeci de ani de pace și prosperitate relative pot duce la o uitare generalizată a ceea ce poate aduce o conducere iliberală.
De asemenea, liberalismul ridică problema Ultimului Om, care nu este o chestiune întâmplătoare, ci o problemă intrinsecă îngropată în inima doctrinei. Acest lucru implică însă o discuție mai amplă.
