Am parcurs cu ceva curiozitate ce s-a scris despre evenimentele din Turcia în aceste zile, în spațiul public din România, țară care are cele mai privilegiate relații diplomatice, economice, militare cu Turcia în interiorul Uniunii Europene. Aș fi scris și culturale, însă, din păcate, la acest capitol nu există ceva pentru care să faci laudatio.
Complexitatea și rafinamentul relațiilor culturale și istorice nu sunt exploatate decât la un nivel formal birocratic, instituțional și nu în profunzimile care ar aduce beneficii uriașe pentru ambele țări. Am să dau doar un singur exemplu: evenimentul cultural aniversar Dimitrie Cantemir, realizat cu mediocritate, a trecut aproape neobservat în România.
În afară de câteva instituții de învățământ din România și eforturi ale diplomației turce, uriașa moștenire a eruditului cărturar rămâne cvasinecunoscută. Celelalte relații amintite mai sus, sunt privilegiate între cele doua state (amintesc doar neclintitul sprijin al Turciei pentru intrarea României în NATO), dar, de exemplu, România încă nu valorizează această poziție din considerente care îmi scapă. România ar fi putut fi un liant inegalabil de colaborare între UE și Turcia.
Rolul Turciei extrem de valoros pentru repoziționarea Europei și regândirea relațiilor internaționale este definitoriu. Nu mă întorc la greșeli de abordare istorice din trecut care acum costă Europa și au costat Turcia de-a lungul timpului în termeni foarte duri. Refuzul UE de a analiza în termeni pragmatici și raționali primirea Turciei în UE a aruncat Turcia în brațele islamului politic pentru ca mai apoi să o așeze în brațele extremei drepte și a fundamentalismului politicilor modelate de ideologia Fraților Musulmani. A costat Europa într-o criză a migrației și refugiaților pe care nici azi nu știe și nu înțelege cum să o gestioneze.
Alta era situația în Europa dacă politicile de integrare ale acestor categorii erau configurate împreună cu experții turci dar și legitimate de participarea oficială a unor musulmani. Ar fi „cântărit” deloc ușor la masa dialogului cu reprezentanții minorităților musulmane din Europa. Și, probabil, alta ar fi fost situația unor teme sensibile care ne explodează în față iar Bruxelles-ul dă din colț în colț când vine vorba de radicalizare.
Cum ar fi arătat Europa astăzi cu o Turcie fermă și o armată pregătită să intervină oricând și oriunde? Nu mai intru în alte detalii, reamintesc doar superficial și generalizat greșeli tactice care pot costa generații. Și subliniez, cu dorința de a nu părea ireverențioasă față de oameni impecabil pregătiți, că ocuparea funcțiilor politice poate fi dezastruoasă dacă se face pe criterii de clan, mafie, interese de grup, amante care trebuie răsplătite și superbi analfabeți funcțional care trebuie să ne facă viața amară.
Deciziile ignoranților, ale celor care nu au nici cea mai mică urmă de respect față de cei pregătiți, profesioniști ne-au adus în pragul unei lumi conduse de rudimentari, de dictatori ahtiați doar după scaun și păstrarea privilegiilor. Dar asta e altă poveste, mă întorc la ce se scrie despre Turcia acestor zile.
Tot în mod curios pentru mine este cum această zonă rămâne în continuare destul de necunoscută pentru România. Turcia, ori este integrată în zona Mării Negre, ori este amestecată în mod ignorant și iresponsabil cu spațiul islamic și atât. Nici Profetul Mohammed nu a reușit să unifice și consolideze ummah islamică ( Comunitatea credincioșilor musulmani) cum au reușit experții occidentali. Amalgamul „spațiul islamic” este atât de expeditiv, generalizat, ignorant prin evitarea ab initio a multitudinii particularităților și specificităților care definesc spațiile islamice încât te face să renunți la enorm de multe lecturi.
Turcia este o țară cu populație majoritar musulmană sunnită, dar locul său în spațiul islamic este unic și imposibil de analizat la grămadă. Când mă refer la unicitatea sa nu înseamnă neapărat soarele de pe cer. Înseamnă particularități, evoluții istorice, politice, sociale, religioase, clivaje etc, care nu sunt întâlnite în alte spații musulmane. Inclusiv islamul turc este uriaș de diferit de celelalte tipuri de practică islamică. Pentru propoziția aceasta radicaliștii ar porni oricând un război, dar aceasta este realitatea obiectivă. Nu îl putem reînvia pe Ibn Khaldun, dar îl putem reciti.
În plus, ceea ce se întâmplă în Turcia ultimilor 10 ani dar și în aceste zile nu poate fi explicat doar prin prisma problematicilor care derivă din religie, deși cine face o analiză cât mai fidelă trebuie să fie un bun cunoscător al acestor fine, foarte fine, aproape invizibile legături cu zona religioasă, să știe să echilibreze și să coboare neobservat în istoria adâncă socială, politică a Turciei. Și când spun asta mă refer inclusiv la o bună cunoaștere a istoriei minorităților din Turcia și parcursul lor atât în perioada otomană, cât și cea seculară.
Evident, ce se întâmplă în ultimii 10 ani în Turcia poate fi explicat prin diferite lentile. Însă rădăcinile a ceea ce se întâmplă acum coboară la evenimentele ultimilor 100 de ani din Imperiu, la perioada republicană de început, și, în mod special, foarte special, la convulsiile sociale și politice ale anilor 70-80 din Turcia. Acea perioadă este complet ignorată și ce se analizează sunt perioade fragmentate contemporane lipsindu-le consistența cu adevărat pertinentă.
Pe scurt, actualul președinte, i-a lăsat deoparte pe vechii camarazi – Abdullah Gül și Ahmet Davutoğlu, fostul președinte și, respectiv, prim-ministru, asigurându-se că nimeni din AKP nu este în măsură să rivalizeze cu el. Și de la lovitura de stat din 2016, a eviscerat sistemic bazele rivale ale puterii și mass-media independentă, închizând parlamentari și jurnaliști, mai ales pe cei pro-kurzi și concediind zeci de mii de funcționari publici, academicieni, militari, polițiști, procurori și judecători pe motive de „securitate națională”.
Ultimii zece ani sunt despre represiune radicală și foarte violentă [1]. În acest moment Turcia deține „onorabilul” loc doi după China, în lume, la numărul de jurnaliști încarcerați. Nu vreau să amintesc despre suferința sutelor de mii de femei care și-au văzut drepturile călcate în picioare, despre regresia succesivă a acestor drepturi, despre femicidul atingând cote alarmante, toate în numele unor valori conservatoare susținute de întâiul țării culminând cu anul 2021 când Turcia a ieșit oficial din Convenția de la Istanbul privind combaterea violenței împotriva femeilor.
Va elimina orice adversar care va amenința pozițiile sale și ale intereselor de trib.
Iar tribul este uriaș, căci este vorba de mulți bani, multă corupție și rețele care coboară până în cele mai obscure zone. Intern va înăbuși, apelând la forță, orice revoltă oricât de uriașă ar fi ea.
Extern – scriu cu greu această afirmație, va juca cartea corectă. Din considerente de timp nu voi explica asta aici. Marea majoritate a populației își cunoaște, și neputința, și greșelile, și prețul care trebuie plătit uneori. Valurile acelea de oameni revărsate pe străzi sunt imaginea speranței unei țări care a țesut povești pentru întreaga lume.
Îmbrățișați-le gândurile în solidaritate și amintiți-vă din propria experiență că dictatura mutilează. La propriu și la figurat. În timp ce protezele pentru membre amputate există și pot fi realizate în spitale cu medici pregătiți pentru proceduri de ultimă generație, sufletele amputate nu mai pot fi completate cu nicio proteză.
Cei care și-au pierdut copiii, soții, părinții, iubiții, prietenii vor rămâne zdrobiți sub povara durerii și „materia primă” de exploatat pentru cei care vor scrie cu emfază diverse analize. Opriți-vă însă din generalizări tendențioase și expresii îngâmfate care nu arată decât superficialitate și multă, enorm de multă obtuzitate în gândire.
[1] Nu amintesc intenționat problematica legată de Mișcarea Gulen și acuzațiile care se aduc membrilor mișcării din considerente de spațiu, dar și pentru că această sinuoasă legătură dintre actualul președinte și mișcare, merită o analiză separată. Cert este că președintele Erdogan a fost susținut și legitimat de Mișcare, iar numeroase analize au arătat cooperarea deloc de neglijat între cei doi. Cu alte cuvinte, „ruptura” dintre Erdogan și Gulen are la bază motive ce țin de corupție până la cel mai înalt nivel.
Nota autoarei: Opiniile exprimate în cadrul acestui articol sunt opinii personale pe baza propriilor convingeri/considerente intelectuale și nu reflectă poziția instituțiilor unde mi-am desfășurat sau desfășor activitatea profesională.
