Așa cum fiecare dintre noi are o identitate, pe care o descoperă și afirmă, națiunile își caută și ele profilul, într-o bătălie culturală continuă. Ceea ce contează la nivel individual – limpezimea conștiinței de sine sau tenacitatea unei fidelități „dinamice” față de cine ești cu adevărat – nu poate fi lipsit de importanță nici la scara reflexivă a unei comunități „naționale” moderne. O asemenea căutare a răspunsului la întrebarea „Ce înseamnă să fii român” continuă să definească și România contemporană. Ce vedem pe scena ei de tendințe politice și scheme conceptuale? Din păcate, nu o sinteză stabilă, ci doar continuarea unei sfâșieri dilematice între partea noastră „orientală” și obsesia complexată a „occidentalizării” cu orice preț.
M-a preocupat și pe mine tema identității românești, pentru că, fără ea, nu mă simțeam îndreptățit să-mi folosesc limba maternă ca forță definitorie. De-a lungul ultimelor decenii, am mizat exclusiv pe clasic lovinesciana prejudecată că tot ce vine din Orientul ruso-otoman și fanariot explică decalajul cultural și economic dintre noi și statele europene occidentale. Cum am studiat tradiția teologiei ortodoxe, n-am putut scăpa de sfâșierea celui care moștenește Răsăritul și tânjește bovaric după un Apus idealizat.
Eram desigur mândru să descind, alături de majoritatea compatrioților mei, din strălucita civilizație a Bizanțului, însă regretăm că primele state românești s-au alipit de ea tocmai atunci când Noua Romă, întemeiată de Constantin cel Mare, cădea sub asaltul final al turcilor otomani, după ce rezistase atâtea veacuri la asediile succesive ale perșilor, arabilor, varegilor, bulgarilor și chiar a cruciaților latini, urcați pe corăbii venețiene. Nu-i de mirare că ideea bizantină bântuie până astăzi cultura românească, hrănindu-i nefericit paseismul și ura de sine.
De vină pentru persistența acestei situări „schizofrenice” e felul în care s-a conturat, după Marea Unire de la 1918, vulgata istoriografiei naționale oficiale. Ea ne-a impregnat, în toate generațiile școlarizate, cu siguranța că toți vecinii ne-au fost mereu dușmani, iar noi am supraviețuit miraculos, ca „insulă de latinitate”, într-o fictivă continuitate daco-romană deschisă de Burebista și încheiată apoteotic cu domnia peltică a lui Nicolae Ceaușescu.
Problema e că războiul ideologic dintre dacismul autohtonist și latinitate n-a reușit să ne împace cu noi înșine, așa cum galii și romanii se armonizează ironic în benzile desenate cu Asterix și Obelix. Am continuat să exaltăm fie „substratul” autohton ireductibil, fie „colonizarea” din vremea împăratului Traian, compromisă prin retragerea aureliană și durerosul „mileniu obscur”.
Realitatea din durata lungă, restituită abia acum, în libertatea democratică post-comunistă, ne îngăduie și recomandă ieșirea din acest antagonism. Nu suntem doar orientali, așa cum nu vom fi niciodată – și nici nu e cazul să devenim – integral occidentali. Dacă am avea la dispoziție o bancă exhaustivă de date genetice, am constata că suntem mai apropiați tipologic de turci, greci, bulgari, ruși, ruteni, polonezi, cehi, unguri, armeni și sârbi decât de englezi, francezi, italieni sau olandezi.
Da, matricea lingvistică e latină, dar Bizanțul nostru latin e cultural impregnat de Mediterana Orientală (conectată cu Marea Neagră) deci de civilizația levantină: vedeți de pildă harta gastronomică a răspândirii mâncărurilor pretins „românești”. Sau amintiți-vă că Istanbul (spre care s-au repezit românii după 1989) e la o oră de avion de București, nu la trei-patru ore, precum capitalele occidentale, de la Paris și Bruxelles, până la Madrid și Londra.
Între caricatura neo-bonjuristă și cea neo-legionară, trebuie să ne regăsim identitatea oriental europeană, fără să renegăm trecutul în șalvari sau braga brăileană, dar și fără să ne (re)prezentăm ca un soi de rude sărace ale națiunilor occidentale, care au vocația de a ne domina economic și a ne deprinde cu viața civilizată.
În următorii 20 de ani, convergența României cu media UE e garantată, așa că nu ne rămâne decât să întărim flancul estic al NATO, ca un stat-membru responsabil. Se cuvine totodată să fim parte dintr-o trezire comună, la nivelul Europei Centrale și de Est. Să ieșim din maniheismul Est contra Vest, pentru a ne veni în fire sub forma noastră optimă, alături de națiunile din proximitate, cu care împărtășim o istorie comună snob și provincial ignorată.
Reprimarea cu doxă occidentală a elementului nostru oriental e la fel de incorectă ca și promovarea unei Ortodoxii filetiste, abonată la agenda lui Putin. E momentul să alimentăm o dezbatere culturală care să consacre – pentru alții, dar mai ales în ochii noștri – adevăratul destin al României: acela de a fi Orientul Occidentului și Occidentul Orientului. Nu o simplă „punte” fără personalitate, ci un loc al confluenței fertile, care preia din fiecare emisferă tot ce e omenește expresiv și valoros. Un spațiu al echilibrului creativ, unde-și pot afla refugiul atât cei săturați de excesele raționalist-tehnologice și mercantil-consumiste ale Vestului, cât și cei obosiți de letargia colectivistă și tentația despotică a Estului. Acest scenariu de remodelare și asumare a identității noastre nealterate de utopii reducționiste mi se pare deopotrivă posibil și necesar, mai ales dacă vrem să ieșim de sub trista fatalitate a celebrului „n-a fost să fie”…
