Decesul recent al lui Henry Kissinger reprezintă un moment propice pentru a reflecta asupra contribuției și moștenirii intelectuale a unei personalități remarcabile și inevitabil controversate. Kissinger a exercitat o influență marcantă în geopolitica Războiului Rece, iar acțiunile sale continuă să producă efecte și în zilele noastre.
Ascensiunea și impactul lui Kissinger în domeniul politicii internaționale sunt absolut remarcabile. Înainte de a-și susține doctoratul la Harvard în 1954, puțini ar fi prevăzut o ascensiune atât de rapidă, influentă și de durată pentru Kissinger. De origine evreiască și crescut într-o familie modestă (cu o mamă casnică și un tată învățător de școală), inițial cunoscut sub prenumele de Heinz Alfred și ulterior anglicizat ca Henry, s-a născut pe 27 mai 1923 într-o suburbie a Nurembergului (Fürth). A fost nevoit să părăsească Germania împreună cu familia la vârsta de 15 ani, cu puțin timp înainte de tragicile evenimente ale „Nopții de Cristal” din noiembrie 1938.
Absolvind liceul în New York și servind în armată între 1943 și 1946, Kissinger a obținut ulterior o bursă la Harvard, unde și-a finalizat studiile de științe politice summa cum laude în 1950. Ulterior, lucrarea sa de doctorat s-a concentrat asupra perioadei post-napoleoniene în Europa și a diplomației Congresului de la Viena (1814-1815), un subiect puțin cercetat anterior și, aparent, fără legătură directă cu problemele contemporane ale relațiilor internaționale din anii 50. Aceasta i-a creat inițial dificultăți în publicarea tezei și obținerea unui post academic, dat fiind că puțini vedeau relevanța unei teme istorice europene, oarecum obscură, în contextul transformărilor geopolitice majore ale vremii.
Ascensiunea rapidă a lui Kissinger în spațiul public american după 1955 a fost legată de reinventarea sa ca expert pe subiectul strategiei nucleare. Profitând de faptul că tematica strategiei nucleare era la început de drum, Kissinger a reușit, în scurt timp, să se afirme în acest domeniu prin două lucrări care au captat atenția unor factori de decizie importanți din Washington, în administrațiile Eisenhower, Kennedy și ulterior Nixon: Nuclear Weapons and Foreign Policy (1957) și The Necessity for Choice (1960).
În 1969, Henry Kissinger a devenit consilier pentru securitate națională al președintelui Richard Nixon. Ulterior, a ocupat funcția de Secretar de Stat între 1973 și 1977, sub președinții Nixon și Gerald Ford, contribuind decisiv la modelarea politicii externe a SUA în perioada 1969-1977.
Kissinger a fost arhitectul politicii de détente (dezgheț) cu Uniunea Sovietică, a orchestrat deschiderea relațiilor SUA cu Republica Populară Chineză, a desfășurat ceea ce avea să devină cunoscut sub numele „shuttle diplomacy” în Orientul Mijlociu pentru a pune capăt Războiului Yom Kippur și a negociat Acordurile de Pace de la Paris (pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1973), care au pus capăt implicării americane în Războiul din Vietnam.
Unele dintre politicile sale în Cambodgia, Laos, Chile, Timorul de Est și Bangladesh au fost criticate aspru ca fiind imorale sau ilegale, proiectând o umbră lungă asupra reputației lui Kissinger până la decesul său. După 1977, Kissinger rămâne o personalitate publică, fiind consultat adesea de liderii și președinții americani, dar și un autor prolific, scriind cărți de impact despre China, diplomație, leadership și, mai recent, despre inteligență artificială.
Despre Kissinger s-a scris mult și intens, fiecare biograf încercând să-i descifreze gândirea strategică, personalitatea complexă și tactica sa care i-au permis să intervină diplomatic cu succes în multe crize internaționale. Walter Isaacson îl descrie pe Kissinger ca fiind un „negociator iscusit” și un „analist strălucit” al afacerilor internaționale, dar afirmă că viziunea lui pragmatică si flexibilă l-a îndepărtat treptat de idealurile etice pe care le avea anterior și a compromis poziția Americii în lume prin consecințele politicilor sale. Neil Fergusson, pe de altă parte, crede că Kissinger nu a fost niciodată machiavelic, dar nici un idealist de tipul lui Woodrow Wilson. Pentru Kissinger, susține Fergusson, alegerea a fost întotdeauna între răul cel mai mare și cel mai mic, o poziție inerent morală.
Barry Gewen, autorul cărții „The Inevitability of Tragedy: Henry Kissinger and His World”, oferă o perspectivă mai nuanțată, dar captivantă. Asemenea altor emigranți evrei de excepție din Germania din aceeași perioadă, precum Hans Morgenthau, Leo Strauss sau Hannah Arendt, Gewen sugerează că gândirea lui Kissinger a fost marcată de un sentiment al prezenței permanente a tragediei în relațiile umane și de imperativul de a acționa mereu „cu o premoniție a catastrofei”. Comentând târziu în viața sa despre ce a învățat despre fragilitatea societăților din perioada republicii de la Weimar, Kissinger confirma observația lui Gewen: „Am văzut răul în lume și știam că este acolo și știam că există unele lucruri pentru care trebuie să lupți și că nu poți insista ca totul să fie conform unei construcții ideale pe care ai făcut-o.”
Pentru est-europeni, abordarea filozofică a lui Kissinger, de a acționa cu o „premoniție a catastrofei” rezonează destul de puternic. Într-o regiune sfâșiată de traume istorice, suspiciunea față de declarații efuzive, dar deficitare în conținut, este profund înrădăcinată. Exemplele precum Memorandumul de la Budapesta din 1994, în care Rusia promitea respectarea integrității teritoriale a Ucrainei în schimbul returnării armelor nucleare, sau campania barbară de agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei, sunt suficiente pentru a justifica această atitudine. Totuși, ceea ce lipsește est-europenilor este modul de a răspunde cu viziune la aceste provocări, iar aici, Kissinger oferă două sfaturi importante.
În primul rând, atitudinea de „premoniție a catastrofei” nu trebuie să conducă la fatalism, ci la dezvoltarea de reflexe de gândire și leadership strategic. Ieșirea din fatalism nu apare de la sine, ci necesită o anumită determinare pentru a crea reflexele necesare la nivelul liderilor să înțeleagă și să depășească logica de „premoniție a catastrofei”. În cartea sa despre Leadership and World Strategy, Kissinger se referă explicit la necesitatea ca liderii să gândească și să acționeze la intersecția a două axe: prima, între trecut și viitor; a doua, între valorile și aspirațiile ale celor pe care îi conduc. Atributele necesare ale unui lider pentru a se achita bine de aceste sarcini sunt curajul și caracterul – curajul de a alege între opțiuni complexe și dificile; și caracterul puternic pentru a susține o acțiune ale cărei beneficii și riscuri pot fi doar parțial întrezărite în momentul alegerii. Ambele virtuți sunt esențiale, deoarece liderul-strateg se confruntă cu un paradox inherent: în situații care cer acțiune, domeniul decizional este adesea cel mai mare atunci când informațiile relevante sunt cele mai puține. Pe măsură ce informațiile devin mai disponibile, marja de manevră tinde să se îngusteze.
În al doilea rând, liderii trebuie să își dezvolte abilitatea de a gândi strategic, adică să înțeleagă clar conexiunile dintre acțiunile adversarilor și ale partenerilor lor, nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung, și să acționeze în concordanță cu această înțelegere. În lucrarea sa de doctorat, Kissinger a avertizat cu fermitate cu privire la pericolul ignorării necesității de a acționa strategic: „În orice moment în care pacea, definită ca evitarea războiului, a devenit obiectivul principal al unei puteri sau a unui grup de puteri, sistemul internațional a fost la mila celui mai nemilos membru al comunității internaționale. Ori de câte ori ordinea internațională a recunoscut că anumite principii nu pot fi compromise nici măcar în numele păcii, stabilitatea bazată pe un echilibru de forțe a fost cel puțin de conceput.”
Relevanța acestui principiu devine evidentă în contextul acțiunilor neo-imperialiste ale Rusiei și ale sateliților săi în cadrul Uniunii Europene (cum ar fi Ungaria lui Viktor Orban) sau în plan global (Iran, Coreea de Nord). Odată cu războiul de agresiune al Rusiei și conștientizarea tot mai largă a riscului unui conflict major în Europa, necesitatea de a reconsidera strategic principiile pe baza cărora arhitectura securității europene poate fi consolidată în mod durabil devine imperativă.
Direcția de urmat este cea indicată de Kissinger, care a abordat întotdeauna acțiunile sale cu o perspectivă duală asupra implicațiilor lor la scară macro și pe termen lung versus cele la scară micro și pe termen scurt. De exemplu, este crucial ca acțiunile de susținere a Ucrainei pe termen scurt să continue cu intensitate; în același timp, este necesar ca europenii să întreprindă noi pași pentru a contura o ordine de securitate europeană durabilă, care să nu mai permită Rusiei să amenințe Europa. Cele două elemente se completează reciproc, însă contextele trebuie coordonate cu atenție. Structura politicilor europene și a alianțelor strategice cu partenerii occidentali și din Sudul Global trebuie să fie orientată către aceste două dimensiuni.
În concluzie, în ciuda controverselor legitime legate de unele dintre politicile sale, moștenirea intelectuală a lui Kissinger rămâne valoroasă și de actualitate în ceea ce privește modelarea relațiilor internaționale în următoarele decenii.
Pentru Vest și pentru europeni, cea mai mare provocare constă în adoptarea unei strategii de acțiune inspirate de „o premoniție a catastrofei” și care să prevină ca sistemul internațional să cadă din nou pradă celui mai brutal și autoritar stat. Din nou, așa cum sublinia corect Kissinger, acest lucru necesită atât curaj, cât și caracter.
