Gata, de data asta s-a rezolvat! Ceea ce nu s-a reușit cu Agenda Lisabona și cu Europa 2020 sau 2030, sigur se va reuși dacă UE va lua în serios Raportul Draghi. Sau nu?
Să nu spuneți că ați uitat că, în urmă cu un sfert de secol, Comisia își propunea ca în termen de un deceniu, UE să devină „cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere”. Rezultatele au fost dezamăgitoare, motiv pentru care iluziile inițiale au fost reambalate sub numele de Europa 2020. Aici, intenția era de a obține „o creștere economică mai inteligentă, mai durabilă și mai favorabilă incluziunii”.
Pe parcurs a apărut Agenda 2030, care cuprinde cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă și măsurile de luat în vederea „eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei până în 2030”.
Cum stăm acum, la jumătatea planului bi-cincinal? Potrivit Raportului Draghi, nu prea bine spre destul de rău.
Pe partea de identificare a simptomelor, Mario Draghi punctează foarte bine. Dacă nu am cunoaște autorul, ar putea trece drept un eurosceptic liberal, din acea specie rară, care consideră că piața unică este un obiectiv legitim și sursa prosperității UE, iar centralizarea politică, o amenințare asupra viitorului Uniunii. Euroscepticii antiliberali se opun și ei centralizării politice la nivel european, dar sunt mai degrabă împotriva pieței, adică vor etatism național, nu european.
Lista problemelor și a criticilor aduse UE este aproape completă: creștere economică slabă, rate ridicate ale șomajului, chiar dacă mai reduse decât în trecut, rămânere în urmă față de SUA după criteriul PIB, PIB/loc, venitul disponibil al populației (acesta „a crescut aproape de două ori mai mult în SUA decât în UE de la începutul secolului”), productivitate, nivel tehnologic („doar 4 din primele 50 de companii tech sunt europene”), populație în curs de îmbătrânire și scădere…
Mario Draghi constată că mediul european al afacerilor nu este unul favorabil celor mai inovativi întreprinzători:
În UE „avem mulți cercetători talentați și întreprinzători care depun brevete. Dar inovația este blocată la etapa următoare: eșuăm în a face tranziția de la inovație la comercializare, iar companiile inovatoare care doresc să treacă la un nivel superior în Europa sunt stânjenite în fiecare etapă de reglementări restrictive și contradictorii. Drept consecință, mulți întreprinzători europeni preferă să caute finanțare de la fondurile americane de capital-risc și se extind la nivelul superior pe piața de capital din SUA. Între 2008 și 2021, aproape 30% dintre unicornii lansați în Europa – start-up-uri evaluate la peste un miliard de dolari – și-au mutat sediul principal în străinătate, vasta lor majoritate în SUA”.
Când birocrații și politicienii se plâng că fug întreprinzătorii, situația este deja mult prea gravă.
O parte din obiective sunt rezonabile, adică și dezirabile și posibil de atins: „Europa are nevoie de creștere. […] Valorile fundamentale ale Europei sunt prosperitatea, echitatea, libertatea, pacea și democrația într-un mediu înconjurător sustenabil. UE există pentru a garanta că europenii vor putea mereu să se bucure de aceste drepturi fundamentale. […] Singurul mod în care ea poate răspunde acestei provocări este să crească [economic] și să devină mai productivă, păstrând valorile noastre de echitate și incluziune socială”.
Alte obiective sunt discutabile în ceea ce privește dezirabilitatea și/sau fezabilitatea lor. De exemplu, „acțiunea comună privind decarbonizarea și competitivitatea”, este invocată ca soluție, ca direcție de acțiune, nicidecum ca una din cauzele dezindustrializării sau scăderii competitivității.
Obiectivul salvării planetei prin fragilizarea sau distrugerea deliberată a industriei europene este discutabil cel puțin în ceea ce privește fezabilitatea deoarece ponderea UE în totalul emisiilor de CO2 este relativ redusă și în scădere, iar cea a altor țări care nu sunt interesate de subiect este mai mare și în creștere.
O altă direcție de acțiune invocată în raport este „creșterea securității și reducerea dependențelor” în ceea ce privește riscurile geopolitice și sursele de aprovizionare. În situația actuală, după politicile eronate din timpul pandemiei și consecințele agresiunii Rusiei în Ucraina, securizarea și diversificarea surselor de aprovizionare pare o politică de bun simț. Din păcate, aceasta este însă o oportunitate de neratat pentru lobby-urile care doresc subvenții și politici protecționiste. Este adevărat că există multe conflicte între școlile de gândire economice, dar unul dintre cele mai solide puncte de acord este acela că politicile protecționiste sunt ineficiente și păguboase pentru toate țările care le aplică.
Raportul Draghi este deci cel mai neconvingător pe partea de soluții. Aici i se poate aplica reproșul făcut nobilimii franceze care s-a reîntors după alungarea lui Napoleon: „nici n-a învățat nimic și nici n-a uitat nimic”. Această referință istorică nu este chiar atât de deplasată: aristocrația bugetară bruxelleză este cultural îmbibată de spiritul birocrației franceze, care se consideră ea însăși un fel de nobilime meritocratică a republicii. În fața oricărei probleme, crize sau oportunități, birocrațiile naționale sau europene scot din mânecă același careu de ași: impozitul, subvenția, interdicția și obligativitatea.
De fapt, acestea sunt punctele comune între toate documentele amintite la început și Raportul Draghi. Toate aceste documente au fost redactate pornind de la faptul că economia UE nu este printre cele mai dinamice din lume, adică ratele de creștere economică sunt printre cele mai mici din lume, dacă excludem zonele de război. Pornind de la frustrarea că, fie criză, fie boom, economia SUA are o rată de creștere mai ridicată decât cea a UE și are firme de top în domeniile de avangardă. Pornind de la frustrarea că ponderea economiei UE în lume se reduce.
Prima frustrare este cea mai justificată deoarece nivelul de trai al europeanului depinde de capacitatea lui de a produce bogăție, adică de productivitatea sa, iar creșterea acestui nivel de trai este corelată cu creșterea economică. Rata de creștere economică din UE depinde de politicile din UE mult mai mult decât de ce fac ceilalți. Aceasta poate fi o veste bună sau rea, depinde de acele politici…
A doua frustrare este justificată doar parțial, dacă se referă la incapacitatea autorităților din UE de a pricepe că dinamismul unei economii aflate la frontiera cunoașterii depinde de dinamismul pieței de capital, nu de entuziasmul sau corectitudinea ideologică a unor birocrați care nu asumă nici un risc în afară de acela de a risipi banii contribuabililor.
A treia frustrare este nejustificată deoarece reducerea ponderii economiilor dezvoltate în totalul mondial este un proces firesc atunci când țările mai sărace se dezvoltă. Este o dovadă a faptului că la nivel global, oamenii o duc mai bine, tot mai bine, de când globalizarea economică (nu politică, da?) a integrat tot mai mulți oameni în piața mondială. Da, aceasta este o realitate care contrazice lozinca „bogații devin tot mai bogați și săracii tot mai săraci”.
Care ar fi soluțiile viabile la problemele identificate în Raportul Draghi? Asum riscul de a repeta ceea ce am mai spus și în altă parte.
În loc să aplicăm din nou soluții care n-au funcționat nici la nivel național, nici la nivel european, să aplicăm, să extindem ceea ce a funcționat deja la ambele nivele: libertatea de inițiativă, eliminarea sau măcar reducerea barierelor artificiale la intrarea pe piață, privatizările transparente, demonopolizarea, concurența.
Țările mai sărace pot obține rate de creștere economică ridicată copiind politicile bune aplicate deja în țările dezvoltate, atrăgând capital și tehnologie printr-un mediu de afaceri favorabil. Țările dezvoltate, aflate pe frontiera cunoașterii depind mai mult decât celelalte de capacitatea de a inova eficient (nu orice inovație este bună).
O lectură extrem de interesantă și utilă pe acest subiect este cartea lui Matt Ridley, Inovația. Cum funcționează și de ce-i priește libertatea? Barierele administrative la intrarea pe piață, povara fiscală și birocratică în funcționarea afacerilor, ratele ridicate de impozitare a muncii și capitalului, incertitudinea generată de intervenția politicului în alegerea „tehnologiilor viitorului”, incontinența legislativă și hiper-reglementarea, obsesia riscului zero mascată în principiul precauției etc. există și în SUA, dar sunt mult mai prezente în UE.
Această stare de fapt a ajuns să fie constatată chiar și de politicienii care au cauzat-o sau măcar perpetuat-o. Le lipsește doar curajul de a face reformele necesare, de a dereglementa, de a proteja piața unică, de a restrânge risipa banului public pe diverse „fonduri de investiții” de stat, de a reduce fiscalitatea care penalizează asumarea de riscuri dar și de a reduce socializarea pierderilor celor care le asumă.
Pe scurt, Raportul Draghi identifică simptomele unui etatism cronic, dar el recomandă și mai mult etatism, noi intervenții invazive ale politicienilor și tehnocraților aleși de ei, noi puncții fiscale, noi doze de droguri monetar-inflaționiste. Dimpotrivă, politicienii, tehnocrații, fie ei doctori în economie, ar trebui să urmeze principiul Primum non nocere: în primul rând, să nu faci rău. Și să încerce din nou același remediu care a funcționat de atâtea ori: mai multă libertate economică.
