Timp de ani de zile, Uniunea Europeană a crezut că dimensiunea sa economică, cu 450 de milioane de consumatori, aducea cu sine putere geopolitică și influență în relațiile comerciale internaționale. Anul acesta va fi amintit ca anul în care această iluzie s-a evaporat.
Am fost nevoiți să acceptăm tarifele impuse de cel mai mare partener comercial și aliat al nostru, Statele Unite. Am fost împinși de același aliat să creștem cheltuielile militare, o decizie pe care poate ar fi trebuit să o luăm oricum, dar în forme și moduri care probabil nu reflectă interesele Europei. Deși a oferit cea mai mare contribuție financiară la războiul din Ucraina și are cel mai mare interes pentru o pace justă, Uniunea Europeană a jucat până acum un rol destul de marginal în negocierile de pace.
Între timp, China a susținut deschis efortul de război al Rusiei, extinzându-și capacitatea industrială pentru a-și revărsa surplusul de producție în Europa, mai ales acum că accesul la piața americană este limitat de noile bariere impuse de guvernul Statelor Unite. Protestele europene au avut un efect redus: China a clarificat că nu consideră Europa un partener de egală valoare și își folosește controlul asupra pământurilor rare pentru a face dependența noastră tot mai constrângătoare.
Europa a fost spectator și când siturile nucleare iraniene au fost bombardate și masacrul din Gaza s-a intensificat. Aceste evenimente au spulberat orice iluzie că dimensiunea economică singură ar asigura o formă de putere geopolitică. Nu este deci surprinzător că scepticismul față de Europa a atins noi vârfuri. Dar este important să ne întrebăm care este cu adevărat obiectul acestui scepticism.
În opinia mea, nu este un scepticism față de valorile pe care a fost fondată Uniunea Europeană: democrație, pace, libertate, independență, suveranitate, prosperitate, echitate. Chiar și cei care susțin că Ucraina ar trebui să se predea cererilor Rusiei nu ar accepta niciodată aceeași soartă pentru propria lor țară; chiar și ei prețuiesc libertatea, independența, pacea și solidaritatea—chiar dacă doar pentru ei înșiși.
Cred, mai degrabă, că scepticismul se referă la capacitatea Uniunii Europene de a apăra aceste valori. Acest lucru este parțial de înțeles. Modelele de organizare politică, în special cele supranaționale, apar în parte pentru a rezolva problemele timpului lor. Când acestea se schimbă atât de mult încât fac vulnerabilă organizația preexistentă, aceasta trebuie să se schimbe.
UE a fost creată pentru că, în prima jumătate a secolului al XX-lea, modelele politice anterioare, statele-națiune, eșuaseră complet în multe țări în a apăra aceste valori. Multe democrații refuzaseră orice regulă în favoarea forței brute, cu rezultatul că Europa a plonjat în cel de-al Doilea Război Mondial. A fost, așadar, aproape natural pentru europeni să dezvolte o formă de apărare colectivă pentru democrație și pace. Uniunea Europeană a reprezentat o evoluție care a răspuns celei mai urgente probleme a vremii: tendința Europei de a aluneca în conflict. Și este de neconceput să argumentăm că ne-ar fi mai bine fără ea.
Uniunea a evoluat apoi din nou în anii postbelici, adaptându-se treptat la faza neoliberală dintre 1980 și începutul anilor 2000. Această perioadă a fost caracterizată de încrederea în comerțul liber și în deschiderea piețelor, de respectul pentru regulile multilaterale și de o reducere conștientă a puterii statelor, care au atribuit sarcini și autonomie agențiilor independente.
Europa a prosperat în acea lume: și-a transformat piața comună în piață unică, a devenit un actor fundamental în Organizația Mondială a Comerțului și a creat autorități independente pentru concurență și politică monetară. Dar acea lume s-a sfârșit și multe dintre caracteristicile sale au fost șterse.
În timp ce înainte ne bazam pe piețe pentru direcția economiei, astăzi există politici industriale de amploare. În timp ce înainte se respectau regulile, astăzi se folosește forța militară și puterea economică pentru a proteja interesele naționale. În timp ce înainte puterea statului era redusă, astăzi toate instrumentele sunt folosite în numele guvernului de stat.
Noi provocări și necesitatea de adaptare
Europa este slab echipată într-o lume în care geo-economia, securitatea și stabilitatea surselor de aprovizionare—mai mult decât eficiența—inspiră relațiile comerciale internaționale. Organizația noastră politică trebuie să se adapteze la cerințele timpului său, atunci când acestea sunt existențiale: noi, europenii, trebuie să ajungem la un consens asupra a ceea ce presupune acest lucru. Este clar că distrugerea integrării europene pentru a reveni la suveranitatea națională nu ar face decât să ne expună și mai mult voinței marilor puteri.
Dar este la fel de adevărat că, pentru a apăra Europa de scepticismul crescând, nu trebuie să încercăm să extrapolăm realizările trecutului în viitorul pe care îl trăim: succesele obținute în deceniile anterioare au fost de fapt răspunsuri la provocările specifice ale acelei perioade și ne spun puțin despre capacitatea de a le aborda pe cele de astăzi. Recunoașterea faptului că forța economică este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru a avea forță geopolitică, ar putea iniția în cele din urmă o reflecție politică asupra viitorului Uniunii.
Putem găsi o oarecare alinare în faptul că Uniunea Europeană a fost capabilă să se schimbe în trecut. Dar adaptarea la ordinea neoliberală a fost, în comparație, o sarcină relativ ușoară. Obiectivul principal de atunci era de a deschide piețele și de a limita intervenția statului. Uniunea Europeană putea acționa în principal ca un regulator și un arbitru, evitând să abordeze problema mai dificilă a integrării politice.
Pentru a face față provocărilor de astăzi, Uniunea Europeană trebuie să se transforme dintr-un spectator—sau cel mult un actor secundar—într-un actor principal. Trebuie să-și schimbe și organizația politică, care este inseparabilă de capacitatea sa de a-și atinge obiectivele economice și strategice. Reformele economice rămân o condiție necesară în acest drum al conștientizării. După aproape optzeci de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, apărarea colectivă a democrației este considerată un dat de la sine înțeles de generațiile care nu au amintirea acelei perioade. Aderarea lor convinsă la construcția politică europeană depinde, într-o mare măsură, și de capacitatea ei de a oferi perspective pentru viitor, deci și de creșterea economică, care în Europa a fost în ultimii treizeci de ani mult mai scăzută decât în restul lumii.
Domenii de acțiune și viitoare direcții
Raportul privind Competitivitatea europeană a indicat multe domenii în care Europa pierde teren și unde reformele sunt mai urgente. Dar o temă revine în toate indicațiile raportului: necesitatea de a utiliza pe deplin dimensiunea europeană de-a lungul a două mari direcții.
Prima este cea a pieței interne. Actul Pieței Unice a fost aprobat în urmă cu aproape patruzeci de ani și totuși există obstacole semnificative în calea schimburilor interne în Europa. Eliminarea lor ar avea un impact substanțial asupra creșterii europene. Fondul Monetar Internațional estimează că, dacă barierele noastre interne ar fi reduse la nivelul celor prevalente în Statele Unite, productivitatea muncii în UE ar putea fi cu aproximativ 7% mai mare după șapte ani. Să ne gândim că în ultimii șapte ani, creșterea totală a productivității a fost de doar 2%.
Costul acestor bariere este deja vizibil. Statele europene se pregătesc pentru o întreprindere militară gigantică, cu 2 trilioane de euro—dintre care un sfert în Germania—reprezentând cheltuieli suplimentare pentru apărare planificate între azi și 2031. Și totuși avem bariere interne echivalente cu o taxă vamală de 64% pentru mașini și 95% pentru metale. Rezultatul? Licitări mai lente, costuri mai mari, achiziții mai mari de la furnizori din afara UE și niciun stimulent pentru economiile noastre, toate din cauza ostilităților pe care ni le impunem nouă înșine.
A doua direcție este cea tehnologică. Un punct care a devenit clar din evoluția economiei globale: nicio țară care dorește prosperitate și suveranitate nu își poate permite să fie exclusă de la tehnologiile critice. Statele Unite și China își folosesc deschis controlul asupra resurselor și tehnologiilor strategice pentru a obține concesii în alte domenii: orice dependență excesivă a devenit astfel incompatibilă cu suveranitatea asupra viitorului nostru.
Nicio țară europeană nu poate avea singură resursele necesare pentru a dezvolta capacitatea industrială cerută de aceste tehnologii. Industria semiconductorilor ilustrează bine acest lucru: cipurile sunt esențiale pentru transformarea digitală în curs, dar fabricile pentru a le produce necesită investiții masive. În Statele Unite, investițiile publice și private sunt concentrate în câteva fabrici mari, cu proiecte de 30 până la 65 de miliarde de dolari. În Europa, în schimb, majoritatea cheltuielilor au loc la nivel național prin ajutoare de stat, adesea de 2 până la 3 miliarde fiecare, risipite între țări cu priorități divergente. Curtea de Conturi Europeană a avertizat deja că sunt puține șanse ca UE să-și atingă obiectivul pentru 2030 de a crește cota de piață globală în acest sector la 20% (de la actualul sub 10%).
Așadar, atât pentru dimensiunea pieței interne, cât și pentru cea tehnologică, ne întoarcem la punctul fundamental: pentru a atinge aceste obiective, Uniunea Europeană trebuie să se îndrepte către noi forme de integrare.
Avem posibilitatea: de exemplu, cu un al 28-lea regim care operează deasupra dimensiunii naționale; cu acorduri asupra proiectelor de interes european comun și finanțarea lor partajată, condiție esențială pentru ca acestea să atingă dimensiunea tehnologică necesară și economică autosuficientă.
Dar acestea sunt răspunsuri de urgență. Adevărata provocare este să acționăm cu aceeași decizie în timpuri obișnuite pentru a face față unei lumi care nu ne privește cu simpatie și nu așteaptă lentoarea ritualurilor comunitare pentru a-și impune forța. Este o lume care ne cere discontinuitate în obiective, în timpuri și în metode. Prezența celor cinci lideri europeni și a Președinților Comisiei și a Consiliului European la ultima întâlnire de la Casa Albă a fost o manifestare de unitate care valorează, în ochii cetățenilor, mai mult decât multe întâlniri la Bruxelles.
Până acum, o mare parte din efortul de adaptare a venit din sectorul privat, care a arătat soliditate în ciuda instabilității internaționale. Firmele europene adoptă tehnologii digitale de ultimă generație, inclusiv inteligența artificială, într-un ritm similar cu Statele Unite. Baza manufacturieră puternică a Europei poate răspunde unei cereri mai mari și poate favoriza o producție internă consolidată.
Diferența dintre sectoare și concluzie
Ceea ce rămâne în urmă este sectorul public, unde schimbările decisive sunt mai urgente. Guvernele trebuie să:
- Definească sectoarele pe care se va baza politica industrială.
- Elimine barierele inutile și să revizuiască structura de permise în sectorul energetic.
- Se pună de acord asupra finanțării investițiilor viitoare gigantice, estimate de Comisia Europeană la aproximativ 1,2 trilioane de euro pe an.
- Proiecteze o politică comercială adaptată unei lumi care abandonează multilateralismul.
Pe scurt: trebuie să regăsim unitatea de acțiune—și să nu facem asta atunci când circumstanțele vor fi deja insuportabile, ci acum, când mai avem puterea de a ne defini viitorul. Putem schimba traiectoria continentului nostru. Transformați-vă scepticismul în acțiune, faceți-vă auzită vocea. Uniunea Europeană este mai presus de toate un mecanism pentru a realiza obiectivele comune ale cetățenilor săi. Este cea mai bună șansă a noastră pentru un viitor de pace, securitate, independență, solidaritate: este o democrație și suntem noi—voi—cetățenii săi, europenii care decid prioritățile sale.
__
Pe 22 august, Mario Draghi și-a continuat, la Meetingul de la Rimini, seria de recomandări pentru o Uniune Europeană care pare că ar vrea să facă lucruri dar nu se poate hotărî cu adevărat.
Discursul său nu trebuie privit ca un exercițiu de previziune geopolitică sau economică. Poate părea o analiză concretă, data-based, dar în spatele cifrelor, al termenilor tehnici și al apelurilor la reformă se ascunde un mesaj pe care l-aș transpune cât mai sever: Europa își aude deja clopotele.
Întrebarea nu mai este dacă ele sună, ci câte bătăi mai putem număra până când avertismentul se va transforma în act final. Draghi nu a spus asta explicit, dar tot ceea ce a zis în discurs o sugerează: Uniunea Europeană se află într-un punct critic, iar inacțiunea de astăzi nu face decât să accelereze o moarte politică mâine.
Europa a confundat prea mult timp dimensiunea pieței economice cu expresia puterii. Își spunea că cele 450 de milioane de consumatori, integrarea într-o piață unică și deschiderea comercială globală constituie suficiente instrumente de relevanță internațională. Dar în ordinea actuală, cifrele nu mai au greutate dacă nu sunt sprijinite de capacitatea de a impune reguli, de a proteja industrii strategice, de a participa la negocieri de forță. Statele Unite pot ridica unilateral tarife, pot reorienta fluxuri comerciale sau pot sancționa adversari fără a consulta pe nimeni. China poate decide să-și folosească supraproducția ca armă de disciplinare. Europa, în schimb, rămâne prizonieră propriilor iluzii, cum e credința că simpla amploare a pieței îi conferă relevanță. În realitate, tipul ăsta de argument funcționează doar într-o lume a consensului, iar consensul a dispărut. Primul clopot a sunat: nimeni nu respectă o piață care nu se apără singură.
Iar cel mai facil loc unde putem vedea lipsa asta de apărare este raportul față de China. Draghi a spus-o direct: Beijingul tratează Europa nu ca pe un partener, ci ca pe o zonă de descărcare a surplusului industrial. De aici importurile masive de produse finite la prețuri subvenționate, dependența de materii prime rare, fragilitatea lanțurilor de aprovizionare etc. În loc să funcționeze ca un actor suveran, Europa devine un receptor pasiv al deciziilor altora. Asimetria asta nu a apărut accidental, ci e strategia Beijingului de a-și crea instrumentele de control politic. Excedentele lor de producție devin deficitele noastre, iar independența lor devine dependența noastră, a europenilor. Al doilea clopot a sunat: acolo unde nu există autonomie industrială, nu poate exista libertate geopolitică.
Tăcerea europeană în fața conflictelor globale adaugă o altă dimensiune acestei marginalizări. Când tensiunile se intensifică în Gaza sau în Iran, când ordinea internațională este negociată între Washington și Beijing, și când mai bagă capul și Moscova, să nu rămână cumva pe dinafară, Europa stă pe margine și e spectatoare. Iar faptul că Europa tace nu trebuie privit doar ca o absență diplomatică, în oglindă cu o prezență unitară, sau cât de cât coordonată. Ar trebui să îl privim ca pe o construire a culturii pasivității. Care ne face să acceptăm ideea că Uniunea Europeană nu poate influența evenimente majore. Și sună al treilea clopot: învățăm să trăim cu lipsa de importanță, să o interiorizăm și să o acceptăm ca pe un destin inevitabil.
Draghi nu s-a oprit la a pune lupa pe acțiunile Uniunii, sau lipsa lor, pe plan extern. Continuă cu o tiradă asupra modului în care funcționează instituțiile europene. Construcția comunitară a fost gândită pentru a preveni războaie, pentru a regla piețe, pentru a asigura stabilitatea valutei. Era un mecanism al secolului XX. Azi, nivelul competiției a depășit capacitatea terenului pe care se joacă. Puterea se măsoară în capacitatea de a produce tehnologii avansate, de a controla lanțuri energetice, de a asigura resurse pentru tranziții simultane – verde, digitală, militară. Iar instituțiile europene, în loc să se adapteze, au rămas fixate într-o arhitectură a consensului care blochează orice decizie. Fiecare reformă este amânată, fiecare competență este fragmentată, fiecare pas înainte devine o negociere de durată, al cărei rezultat slăbește o altă dimensiune a proiectului european. Consensul pe care îl căutam cu toții pe vremuri a devenit un ritual al paraliziei. Clopotul sună a patra oară: cine nu-și schimbă forma moare prizonierul propriei structuri.
Un exemplu elocvent pentru asta este piața unică. Ceea ce trebuia să fie motorul integrării s-a transformat într-un labirint de obstacole autoimpuse. Draghi a evocat un set de cifre: 7% pierdere de productivitate doar din cauza barierelor interne, peste 2.000 de miliarde € în bugete de apărare care riscă să fie risipite în achiziții fragmentate, incapacitatea de a mobiliza resurse comune pentru energie sau tehnologie. În loc să fie un instrument de putere colectivă, piața devine un câmp al micilor războaie între state. Fiecare guvern protejează propriul sector, blochează accesul altora, împiedică armonizarea. Rezultatul este un mecanism de autosabotaj: o Europă care se înfrânge singură. Clopotul sună a cincea oară: cine nu poate armoniza procesele interne fragilizează întregul proiect.
Și totuși, stagnarea nu este cea mai mare amenințare. Mai gravă este pierderea controlului asupra frontierelor tehnologice. Draghi a enumerat câteva domenii cheie: inteligența artificială, semiconductorii, energia verde. Care nu mai sunt chiar sectoare industriale și atât, ci axe ale suveranității globale. SUA și China alocă resurse imense, planificate, concentrate. Europa își irosește forțele în inițiative naționale dispersate, fiecare prea mică pentru a face diferența. Fiecare stat membru cu proiecțelul propriu, iar tentativele de a începe proiecte la comun se blochează în procesele decizionale ale fiecărui stat. Rezultatul? Pierderea masei critice, lipsa competitivității, absența de pe harta puterii tehnologice. Al șaselea clopot sună: cine rămâne periferic în tehnologie devine periferic în istorie.
Contrastul dintre dinamismul companiilor private și rigiditatea guvernelor este izbitor. Firmele europene au inovat, s-au adaptat, au găsit piețe. Sigur, în domeniile esențiale de mai sus, e imposibil să permiți potențiale vulnerabilizări ale Uniunii Europene doar de dragul preceptelor ideologice vis-a-vis de piață. Guvernele naționale, în paralel, au rămas închise în birocrații și reglementări care încetinesc orice proces. Retorica protecției suveranității naționale ascunde, de fapt, incapacitatea de a construi o suveranitate comună. Zidurile ridicate în numele independenței nu protejează, ci izolează. Reglementările trebuie să faciliteze și să protejeze libertatea actorilor privați, în limitele consensului social și de securitate. Al șaptelea clopot sună: apărarea până la moarte a trecutului devine condamnarea viitorului.
Dimensiunea financiară completează tabloul. Draghi a calculat că 1.200 de miliarde €/an sunt necesari pentru a finanța tranziția verde, digitală, militară și socială. O sumă colosală, dar nu imposibilă dacă resursele ar fi integrate. Doar că ele sunt fragmentate la nivel comunitar, ceea ce face imposibilă mobilizarea colectivă. Ironic, fragmentarea fiind o decizie politică, asumată cu mult timp în urmă, devine, din slăbiciune economică, așa cum am văzut-o în al doilea deceniu al secolului 21, un mecanism de auto-vulnerabilizare politică. E ciudat să spui că Europa își erodează forțele prin competiție internă, dar realitatea asta e. Și ne-am putea îndepărta de realitatea asta, printr-un single market adaptat nevoii de solidaritate financiară în domeniile cruciale pentru a manifesta vreo relevanță geopolitică, care să nu fie doar o piață unică pentru bunuri, servicii, capital și muncă, ci și un mecanism integrat de alocare strategică a resurselor financiare și investițiilor publice între statele membre, fie că vorbim de sume colectate la comun și administrate prin investment bonds garantate de toate statele membre, sau alte metode care au tot fost dezbătute în ultimii zeci de ani. Doar că nouă ne sună și al optulea clopot: lipsa solidarității financiare este lipsă de voință de supraviețuire.
Foarte simplificat, Mario Draghi a repetat ce tot spune de ani întregi. Că ori ne acceptăm soarta de marginalizați și ne vedem fiecare de viețile noastre, cu fiecare la scara de bloc a fiecărui stat membru, ori ne apucăm de reformat radical instituțiile europene și unele procese naționale. Mesajul lui de acum a fost, în nota și a celorlalte avertismente date, unul al cifrelor, concret, dar subtextul e cât se poate de clar: dacă nu acționăm acum, clopotele nu vor rămâne avertismente și se vor transforma într-un act final al decesului politic al Uniunii Europene.
Iar problema este că nu știm cât timp mai avem la dispoziție, într-o lume în care puterea se măsoară în capacitatea de mobilizare de resurse, în cea de dezvoltare a tehnologiilor avansate și cea de decizie rapidă. Uniunea Europeană riscă oricând să rămână o relicvă a secolului 20. Ne putem trezi oricând că ne aducem aminte de piața unică, tratatele de la Maastricht și Lisabona ca de momentele când mergeam la țară să ne vedem bunicii; acum parcă foarte mulți zeci de ani, dar parcă trăite ieri. Și ne vom uita în jur, văzând că lipsa de voce în marile dezbateri globale ne-a îngropat.
Mesajul lui Draghi ar trebui să răsune în gândurile leadershipului statelor membre și cel al Uniunii Europene, dar probabil va rămâne o notă de subsol în lucrările de seminar ale unor studenți de științe politice sau relații internaționale. Iar atunci, Uniunea va fi un muzeu al democrației în care e frumos să mergi, la fel cum e frumos să vizitezi Berlinul și să intri în Muzeul Pergamon. Vezi clădiri impresionante din Orientul Mijlociu, care arată cât de dezvoltată era civilizația antică, dar la finalul zilei sunt doar relicve.
Momentul în care ieșim din muzeul Uniunii și realizăm că sunt doar relicve acolo, va fi momentul în care al nouălea clopot sună, de data asta nu ca avertisment, ci ca o confirmare a ceea ce a fost ignorat prea mult timp.
___
sursa foto: Malt Today
