De când Nicușor Dan și-a lansat sloganul de campanie „România onestă”, a fost limpede că „elefantul din încăpere” este România coruptă sau, mai degrabă, România putredă. Pentru demantelarea acesteia a fost ales Nicușor Dan președinte cu voturile electoratului pro-european și pro-reformă, iar promisiunea că președintele va fi secondat de Ilie Bolojan ca premier a contat.
Este important să ne amintim aceste premise acum, când reforma statului a intrat într-o fază incertă, de aprige bătălii cu sistemul, iar principalii actori politici, șeful statului și șeful guvernului, se raportează la ea în mod diferit: Ilie Bolojan a abordat reforma imediat și frontal, cu toate problemele politice pe care le-a generat în coaliție, în timp ce Nicușor Dan pare să fi uitat complet de ea și să ignore așteptările celor care l-au votat în mai.
Mai mult, iată-l curtând electoratul anti-reformist, conservator, rural și chiar blocând legi care cuprindeau precizări necesare privind combaterea neo-legionarismului. Și aceasta într-o perioadă în care extremiștii de dreapta, aserviți lui Putin și comandați de George Simion și Călin Georgescu, au ridicat din nou glasul și au devenit extrem de agresivi.
Așadar, după concediul de imagine, cu alai de cameramani chemați să filmeze metamorfoza pășunistă a șefului statului și folosirea copiilor pe post de material de promovare, o bună parte din alegătorii domnului Dan încep să se întrebe ce urmărește de fapt noul președinte.
Perplexitatea a crescut după ce acesta a cerut prelungirea perioadei de tranziție a vârstei de pensionare de 65 de ani pentru magistrați de la 10 la 15 ani și a declarat public, fără să prezinte date, că magistrații noștri muncesc mai mult decât colegii lor din UE, fapt ce ar justifica un regim financiar mult mai favorabil.
A lipsit bilanțul calitativ al muncii magistraților, probabil pentru că ar fi cuprins prea mulți infractori scăpați prin termenele de prescripție și prea puține condamnări pentru corupție, dar presa nu s-a sfiit să publice acest bilanț pe rețelele sociale, unde de altfel s-au și inflamat spiritele pe tema intervenției neavenite a președintelui.
Inflamarea a crescut după ce premierul Bolojan a prezentat sec datele privind cele peste 2 miliarde de euro pe care statul le plătește magistraților care i-au intentat 23 de mii de procese pentru sporuri la care pretind că au dreptul, precizând că mai urmează probabil să fie emise sentințe judecătorești pentru încă două miliarde de euro.
Nu știm cum citește olimpicul matematician aceste date în contextul deficitului bugetar și al programului de reforme, dar sigur nu mai putem conta 100% pe el pentru vindecarea României de putregaiul privilegiilor nemeritate al unui sistem de caste creat și patronat de PSD și comanditarii săi din umbră, privilegii care consumă fără rușine, în frunte cu magistrații, resursele țării și îi blochează astfel dezvoltarea.
În concluzie, singurul pe care putem conta ca lider al efortului de reformă, adică de curățire a putregaiului, nu este falsul Mesia împiedicat la vorbă și ascuns la gând care ocupă fotoliul de la Cotroceni, ci premierul Ilie Bolojan.
Nu o fi el un lider carismatic, dar este o minte limpede cu un discurs coerent și precis. Unii se plâng că nu are viziune, că nu are un program amplu de reforme și că nu mobilizează energiile emoționale ale națiunii. Evident, nu se bazează pe emoții, ci pe rațiune; nu vinde iluzii, ci lucrează cu date concrete, pe care le stăpânește și nu le ascunde.
Cu emoțiile, negative mai ales, lucrează populiștii, iar Ilie Bolojan nu este populist, slavă Domnului. Iar în privința viziunii, ar trebui să recunoaștem cu toții că, înainte să propui formule pentru viitor, trebuie să faci ordine în prezent. E prozaic, poate chiar enervant, dar este necesar.
Marți, în conferința de presă de după asumarea răspunderii pentru cele cinci sub-pachete din pachetul al II-lea de reforme, premierul Bolojan a făcut de altfel o demonstrație clară privind remediile pe care le propune pentru rezolvarea problemelor cruciale ale economiei și administrației – adică pentru anihilarea putregaiului și construcția României oneste, de care președintele pare să fi uitat și pe care PSD ar dori să o vadă și el uitată și îngropată. Enumerăm câteva dintre ele.
Principala armă a premierului este transparența. Retoricii inflamate – ca să nu spunem isterice – a psd-iștilor care vor să torpileze pachetul de reforme din administrația locală, llie Bolojan le-a răspuns cu afișarea on line a situației încadrării organigramelor în toate unitățile administrativ-teritoriale, pe baza datelor oficiale furnizate de prefecturi.
Nu mai este loc de speculații și acuzații, pentru că se poate vedea exact cât se cheltuiește cu personalul în fiecare UAT. Iar Ministerul Dezvoltării, păstorit șerpește de UDMR, a fost rușinat public pentru că ar fi propus o reformă „fake” (sic), care reducea doar posturile neocupate, ceea ce nu producea nicio economie la buget.
Transparența este dublată de rigoare, pe care o exemplificăm cu raționamentele seci, dar imbatabile privind necesitatea reducerii cheltuielilor statului pentru a elibera fonduri pentru investiții și pentru atragerea fondurilor europene. Dacă nu se fac aceste restructurări ale cheltuielilor statului, inclusiv la cancelaria premierului, de unde se promite dispariția a peste 30% din angajați, atunci măririle de taxe pe care le suportă populația și mediul privat vor fi înghițite tot de sectorul bugetar ca și până acum și ne vom întoarce curând de unde am plecat.
Totul a fost spus clar și răspicat, spre enervarea psd-iștilor și aur-iștilor, care nu pot răspunde decât cu artificii retorice.
Presupunem că a fost un gest deliberat, menit să oblige PSD la realism și decență (cu AUR un astfel de efort ar fi inutil), pentru că PSD nu poate neglija prețul politic pentru apărarea irațională a unor cheltuieli administrative ce depășesc posibilitățile bugetului național și sunt mult mai mari decât pot acoperi bugetele locale.
PSD are deci de ales între presiunile fără măsură ale propriilor primari și președinți de CJ și perspectiva continuării hemoragiei de voturi, dilemă pe care deocamdată Sorin Grindeanu o rezolvă jucând la două capete pentru a calma spiritele în partid până la congresul PSD din octombrie și a menține totuși funcțională coaliția de guvernare.
Doar că Ilie Bolojan a ridicat și aici ștacheta coerenței și eticii: concret, a sugerat destul de limpede, pentru cine își mobilizează neuronii, că o coaliție care nu își respectă înțelegerile și programul de guvernare nu poate continua, deci demisia lui nu se exclude dacă programul de reformă, inclusiv pachetul de reducere a cheltuielilor administrative, nu este adoptat și pus în practică.
În același mod, dacă pachetul de reformă a pensiilor magistraților nu trece de CCR, actualul guvern, care l-a propus, nu mai are legitimitatea de a propune alte măsuri economice și fiscale.
Numai cine nu a vrut nu a înțeles că Ilie Bolojan este dispus să demisioneze dacă PSD și/sau CCR îi forțează mâna, anulând reformele agreate de altfel inițial de întreaga coaliție.
I s-a reproșat stilul ultimativ, dar s-ar putea ca el să fie salutar, pentru că deschide pentru PSD o perspectivă mai complicată decât acceptarea reformelor din pachetul 2: aceea de a-și asuma el însuși conducerea guvernului și implicit rezolvarea problemelor grave ale țării, ceea ce psd-iștii evident nu vor să facă.
Ei vor doar să facă scandal, ca să mimeze opoziția la reforme în fața activului de partid și să beneficieze de rezultatele reformelor după ce, potrivit calculelor lor, Ilie Bolojan și reformiștii din guvern vor fi plătit prețul acestor reforme prin scăderea de popularitate.
Totodată, demisia de onoare a lui Ilie Bolojan îl va plasa pe acesta în poziția de adversar politic redutabil al oricărui guvern condus de PSD, deci poate că e mai bine să-l păstreze aproape, mai ales că o ipotetică viitoare nominalizare a unui nou premier ar depinde de imprevizibilul Nicușor Dan, de care psd-iștii raționali par totuși să se ferească.
Viitorul este deci incert și echilibrele politice fragile. Dar dacă la Palatul Victoria știm cum stau lucrurile, la Palatul Cotroceni plutește în schimb misterul, căci șeful statului nici nu și-a format o echipă consistentă de consilieri, nici purtător de cuvânt nu are și preferă mesajele confuze și ambigue, sugerate probabil de consilierii săi privați, pe care nu avem voie să-i cunoaștem, dar îi bănuim.
Ca de obicei, nu închei cu previziuni, doar constat că pentru România onestă se luptă mai puțin promotorul conceptului și mai mult Ilie Bolojan și echipa sa din guvern, iar România a devenit un teren de luptă între onestitate și claritate morală, pe de o parte, și ambiguitate pășunist-mistică cu suspecte atașamente față de sistem, pe de altă parte.
Ar fi trist și riscant ca tabăra rațională și etică să piardă.
