În urma multiplelor atacuri Hamas împotriva unor ținte civile, istoricul israelian Simon Sebag Montefiore a scris un eseu despre contextul istoric al conflictului din Fâșia Gaza, cu accent pe ideologia „colonizării de ocupare”, care, deși este foarte populară în cercurile academice, simplifică nepermis de mult relațiile istorice dintre Israel, Palestina și teritoriile disputate decenii de-a rândul.
Ideologia „colonialist-imperialistă”, între mit și inadecvare
În conflictul israeliano-palestinian, pacea era aproape o utopie înainte de atacul barbar întreprins de Hamas pe 7 octombrie și de răspunsul militar al Israelului la acesta. Acum, pacea pare un ideal aproape imposibil de atins, dar esența ei este mai clară ca niciodată: până la urmă, vor fi necesare negocieri menite să pună bazele unui Israel sigur, vecin cu un stat palestinian sigur.
În pofida complexității și a uriașelor provocări pe care le presupune înfăptuirea acestui viitor, un lucru ar trebui să fie clar pentru toți oamenii de bună credință: uciderea a 1.400 de persoane și răpirea a peste 200, inclusiv a zeci de civili, a fost profund greșită. Atacul Hamas a semănat cu un raid al mongolilor din Evul Mediu, săvârșit în goana lacomă după măceluri și trofee umane, diferența fiind că acum raidul a fost filmat în timp real și publicat pe rețelele sociale. Cu toate acestea, din 7 octombrie, mediul academic, studenții, artiștii și activiștii occidentali au negat, au scuzat sau chiar au celebrat crimele înfăptuite de o sectă teroristă care susține un program de genocid antievreiesc. Unele dintre aceste lucruri au loc în văzul lumii, altele – în spatele măștilor umanitarismului și justiției, în vreme ce altele sunt transmise codat, cel mai cunoscut slogan fiind „from the river to the sea Palestine will be free”, o frază înfricoșătoare, ce legitimează implicit uciderea sau deportarea a 9 milioane de israelieni. Pare ciudat că e nevoie ca cineva să spună asta: uciderea civililor, a bătrânilor, a bebelușilor este întotdeauna profund greșită. Dar azi este cazul să o spunem răspicat.
Cum este posibil ca persoane educate să justifice acțiuni de o asemenea cruzime și să accepte completa lor lipsă de umanitate? La mijloc sunt multe mize, dar justificarea uciderii civililor se bazează în mare parte pe o ideologie la modă, „decolonizarea”, care, luată ca atare, exclude negocierea între două state – singura soluție reală pentru a pune capăt acestui secol de conflicte – și este pe cât de periculoasă, pe atât de falsă.
Întotdeauna mi-am pus întrebări în legătură cu intelectualii de stânga care l-au susținut pe Stalin și cu simpatizanții proveniți din rândurile aristocrației sau ale activiștilor pentru pace care i-au scuzat acțiunile lui Hitler. Apologeții Hamas de astăzi, precum și cei care neagă atrocitățile, care denunță ca nişte roboţi „colonialismul de ocupare” [1], aparțin aceleiași tradiții, dar sunt chiar mai răi: au numeroase dovezi ale masacrului comis împotriva bătrânilor, adolescenților și copiilor, dar, spre deosebire de rătăciții din anii 1930, care au ajuns încetul cu încetul la adevăr, ei nu și-au schimbat opiniile nici măcar cu o iotă. Lipsa de decență și de respect pentru viața umană de care dau dovadă este uluitoare: aproape imediat după atacul Hamas a apărut o legiune de indivizi care au minimalizat măcelul sau au negat că ar fi avut loc atrocități reale, ca și cum Hamas ar fi desfășurat doar o operațiune militară clasică împotriva unei armate alcătuite din soldați. Cei care neagă ceea ce s-a întâmplat pe 7 octombrie, la fel ca negaționiștii Holocaustului, trăiesc pe un tărâm deosebit de tenebros.
Narațiunea decolonizării i-a dezumanizat pe israelieni în asemenea măsură, încât unele persoane, altminteri raționale, scuză, neagă sau susțin barbaria. Povestea propagată de ei prezintă Israelul ca pe o forță „imperialist-colonialistă”, susține că israelienii sunt „coloniști de tip ocupare” și că palestinienii au dreptul de a-și elimina asupritorii. Pe 7 octombrie, am aflat cu toții ce înseamnă acest lucru. Israelienii sunt descriși ca fiind „albi” sau „aproape albi”, iar palestinienii ca fiind „persoane de culoare”.
Această ideologie, influentă în mediul academic, dar care ar fi trebuit demult contestată serios, este un amestec toxic și lipsit de sens din punct de vedere istoric între teoria marxistă, propaganda sovietică și antisemitismul tradițional care a fost propagat din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea. În prezent, motorul ei este noua analiză a identității, care înțelege istoria prin prisma unui concept privitor la rasă derivat din experiența americană. Argumentul principal este că ar fi aproape imposibil ca „oprimații” să fie ei înșiși rasiști, la fel cum este imposibil ca un „opresor” să fie victima rasismului. Prin urmare, evreii nu pot suferi din cauza rasismului deoarece sunt considerați „albi” și „privilegiați”. Deși nu pot fi victime, ei pot exploata și chiar exploatează alte persoane mai puțin privilegiate, în Occident, prin păcatele „capitalismului exploatator” și în Orientul Mijlociu – prin „colonialism”.
Această analiză stângistă, care întocmește o ierarhie a identităților oprimate – folosind și un jargon intimidant, indicator al lipsei de rigoare factuală – a înlocuit în multe dintre sferele mediului academic și ale mass-media valorile tradiționale universaliste de stânga, inclusiv standardele internaționaliste privind decența și respectul pentru viața umană și siguranța civililor nevinovați. Atunci când această analiză de stânga se ciocnește cu realitățile din Orientul Mijlociu, pierde orice contact cu faptele istorice.
Rasism și premise istorice în Gaza și Cisiordania
Într-adevăr, e nevoie un salt uimitor de delir anistoric pentru a ignora antecedentele rasismului antievreiesc de-a lungul celor două milenii de la căderea Templului din Iudeea, care a avut loc în anul 70 d.Hr. La urma urmei, masacrul din 7 octombrie se înscrie în lungul șir al uciderilor în masă ale evreilor în societățile creștine și islamice din Evul Mediu, răscoala lui Hmelnițki [2] din Ucraina anilor 1640, pogromurile rusești (între 1881 până în 1920) și Holocaustul. Chiar și Holocaustul este acum uneori interpretat greșit – așa cum a făcut-o în mod notoriu actrița Whoopi Goldberg – ca „neavând legătură cu rasa”, o abordare pe cât de ignorantă, pe atât de dezgustătoare.
Contrar celor susținute de narațiunea decolonizării, Gaza nu este tehnic ocupată de Israel, nu în sensul obișnuit, nu prin prezență militară pe teritoriu. Mai mult decât atât, Statul Israel a evacuat în 2005 toți evreii din așezările aflate pe teritoriul Fâșiei Gaza. În 2007, Hamas a preluat puterea, ucigându-și rivalii din gruparea Fatah într-un război civil fulger. Hamas a înființat un stat monopartinic, care zdrobește opoziția palestiniană pe teritoriul său, interzice relațiile între persoane de același sex, oprimă femeile și susține în mod deschis uciderea tuturor evreilor.
O companie foarte ciudată pentru oamenii de stânga!
Desigur, unii dintre protestatarii care scandează „From the river to the sea Palestine will be free” nu au nicio idee despre ceea ce cer. Sunt ignoranți și cred că susțin pur și simplu „libertatea”. Alții neagă faptul că sunt pro-Hamas, insistând că sunt pur și simplu de partea palestinienilor. Cu toate acestea, ei simt nevoia să justifice masacrul comis de Hamas, socotindu-l un răspuns firesc la opresiunea „colonială” israeliano-evreiască. Alții, însă, sunt negaționiști răuvoitori care doresc moartea civililor israelieni.
Toxicitatea acestei ideologii este acum clară. Intelectuali cândva respectabili au dezbătut fără pic de rușine și fără urmă de remușcare dacă 40 de bebeluși au fost sfârtecați, iar alții, ceva mai puțini, au fost doar decapitați sau arși de vii. A devenit ceva obișnuit ca studenții să rupă posterele cu copiii ținuți ostatici de Hamas. Această lipsă completă de umanitate, empatie sau sentimente este greu de înțeles. Felul în care definim o crimă motivată de ură se extinde permanent, dar dacă aceasta nu este o crimă motivată de ură, atunci ce este? Ce se întâmplă în societățile noastre? Ceva a luat-o razna.
În urma încă unei turnuri rasiste a poveștii, evreii sunt acum acuzați de aceleași crime cărora ei înșiși le-au fost victime. De aici provine și afirmația repetată până la saturație că a avut loc un „genocid”, deși nu a fost sau nu s-a intenționat niciun genocid. Israelul și Egiptul au instituit o blocadă asupra Fâșiei Gaza după ce Hamas a preluat controlul.
Cele două țări au bombardat periodic Fâșia Gaza, ca represalii la atacurile regulate cu rachete. Ca urmare a lansării a peste 4.000 de rachete de către Hamas și aliații săi pe teritoriul Israelului, războiul din Gaza din 2014 s-a soldat cu peste 2.000 de morți palestinieni. Peste 7.000 de palestinieni, inclusiv mulți copii, au murit până acum în acest război, potrivit Hamas. Vorbim într-adevăr despre o tragedie, dar nu o putem considera genocid, un cuvânt atât de devalorizat în prezent de folosirea sa metaforică abuzivă, încât s-a golit de sens.
Trebuie să adaug, de asemenea, că dominația israeliană asupra teritoriilor ocupate din Cisiordania este diferită și, după părerea mea, inacceptabilă, de nesusținut și nedreaptă. Palestinienii din Cisiordania au îndurat o ocupație dură, nedreaptă și opresivă începând din 1967. În timpul rușinosului regim al lui Netanyahu, coloniștii au hărțuit și au persecutat palestinienii din Cisiordania: 146 de palestinieni din Cisiordania și din Ierusalimul de Est au fost uciși în 2022 și cel puțin 153 – în 2023, înainte de atacul Hamas, la care se adaugă peste 90 de atunci. Repet: acest lucru este îngrozitor și inacceptabil, dar nu este un genocid.
Construcție națională și genocid
Cu toate că se încearcă activarea instinctului puternic de a face din povestea de față un „genocid” asemănător cu Holocaustul, lucrurile nu stau nici pe departe la fel. Palestinienii suferă din cauza multor cauze, printre care se numără ocupația militară, intimidarea și violența coloniștilor, conducerea politică palestiniană coruptă, nepăsarea și neglijarea fraților lor din peste 20 de state arabe, respingerea de către Yasser Arafat – regretatul lider palestinian – a planurilor de compromis care ar fi dus la crearea unui stat palestinian independent etc. Nimic din toate acestea nu constituie genocid sau ceva asemănător unui genocid. Obiectivul israelian în Gaza – din motive practice, printre altele – este de a minimiza numărul de civili palestinieni uciși. Hamas și alte organizații similare au dovedit foarte clar, de-a lungul anilor, că maximizarea numărului de victime palestiniene este în interesul lor strategic. Dar să lăsăm deoparte toate astea și să ne gândim: Populația evreiască mondială este chiar mai puțin numeroasă decât era în 1939, din cauza pierderilor pe care le-a suferit din cauza regimului nazist. Populația palestiniană a crescut și continuă să crească. Scăderea demografică este un indicator evident al genocidului. În total, aproximativ 120.000 de arabi și evrei au fost uciși în conflictul dintre Palestina și Israel începând din anul 1860. Pe de altă parte, cel puțin 500.000 de oameni, în principal civili, au fost uciși în războiul civil sirian de la declanșarea acestuia, în 2011.
De vreme ce ideologia decolonizării, predată în universitățile noastre ca o teorie istorică și trâmbițată pe străzi ca fiind absolut firească și corectă, interpretează greșit realitatea actuală, reflectă ea oare cu acuratețe istoria Israelului, așa cum pretinde? Nu, nu o face, deoarece nu prezintă fidel nici întemeierea Israelului, nici tragedia palestinienilor. Potrivit decolonizatorilor, Israelul este și a fost întotdeauna un „stat-fantomă ilegitim”, deoarece nașterea sa a fost susținută și încurajată de Imperiul Britanic, iar unii dintre fondatorii săi au fost evrei născuți în Europa.
Potrivit acestei narațiuni, existența Israelului ar fi întinată deoarece Marea Britanie imperială nu și-a respectat de a oferi independență arabilor, dar a respectat-o pe cea de a sprijini înființarea unui „cămin național pentru poporul evreu”, citând Declarația Balfour din 1917. În realitate, presupusa promisiune făcută arabilor a fost, de fapt, un acord ambiguu încheiat în 1915 cu Hussein bin Ali Al-Hashimi, șerif și emir al Meccăi, care dorea ca familia sa hașemită să guverneze peste întreaga regiune. În parte nu i-a fost oferit lui acest nou imperiu deoarece familia sa se bucura de mult mai puțin sprijin în regiune decât pretindea. Cu toate acestea, în cele din urmă, Marea Britanie a încredințat familiei sale trei regate: Irak, Iordania și Hejaz.
Puterile imperiale – Marea Britanie și Franța – au promis multe lucruri diferitelor popoare, dar apoi au pus pe primul loc propriile interese. Promisiuni ca acelea făcute evreilor și arabilor în timpul Primului Război Mondial erau ceva obișnuit în acea perioadă, bunăoară cele făcute kurzilor, armenilor și altora, dar aceste promisiuni nu s-au concretizat niciodată. Dar narațiunea centrală, conform căreia Marea Britanie a trădat promisiunea arabă și a susținut-o pe cea evreiască, este incompletă. În anii 1930, Marea Britanie s-a opus sionismului și, între 1937 și 1939, a luat decizia să susțină existența unui stat arab în care să nu existe niciun evreu. Revolta armată a evreilor între 1945 și 1948 împotriva Marii Britanii imperiale a fost cea care a condus la eliberarea statului.
Israelul există datorită acestei revolte, precum și datorită dreptului internațional și cooperării internaționale, un ideal în care stângiștii au crezut cândva. Ideea unei „patrii” a evreilor a fost avansată în trei declarații: a Marii Britanii (semnată de Arthur Balfour), a Franței și a Statelor Unite, apoi promulgată prin Rezoluția din iulie 1922 a Ligii Națiunilor, care a conferit Regatului Unit al Marii Britanii „mandatele” britanice pentru Palestina și Irak, după modelul „mandatelor” conferite Franței pentru Siria și Liban. În 1947, Națiunile Unite au decis ca Palestina să fie împărțită în două state: unul arab și altui evreiesc.
Nici fondarea a două state în temeiul mandatelor respective nu era o practică excepțională în acea perioadă. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Franța a acordat independență Siriei și Libanului, state naționale nou constituite. Marea Britanie a creat Irakul și Iordania în același fel. Puterile imperiale sunt cele care au conceput și proiectat majoritatea țărilor din regiune, cu excepția Egiptului.
Nici promisiunea Imperiului Britanic, de a oferi patrii separate diferitelor etnii sau secte, nu a fost unică. Francezii le-au promis state independente druzilor, alawiților, sunniților și maroniților, însă au sfârșit prin a le comasa. Astfel au luat naștere Siria și Libanul. Toate aceste state fuseseră vilaiete și sangeacuri (provincii) ale Imperiului Otoman, condus de la Constantinopol din 1517 până în 1918.
Decolonizare și apariția statelor-națiune în Orient
În narațiunea decolonizării, conceptul de „partiție” este considerat un ticălos truc la care au recurs imperiile. Cu toate acestea, a fost un proces absolut firesc prin care au fost create statele naționale din secolul al XX-lea, născute în general din ruinele unor imperii în declin. Din nefericire însă, crearea de state-națiune a fost adesea însoțită de schimburi de populație, valuri de migrație a refugiaților de o amploare uriașă, violență etnică și războaie pe scară largă. Gândiți-vă la războiul greco-turc din 1921-1922 sau la împărțirea Indiei în 1947. În acest sens, cazul Israel-Palestina a fost unul tipic.
Ideologia decolonizării are în centru catalogarea tuturor israelienilor, atât a celor din trecut, cât și a celor din prezent, drept „coloniști”. Această afirmație este pur și simplu greșită. Majoritatea israelienilor sunt descendenți ai unor oameni care au migrat în Țara Sfântă între 1881 și 1949. Ei nu erau complet noi în regiune. Poporul evreu a condus regatele iudaice și s-a rugat în Templul din Ierusalim timp de o mie de ani, iar apoi a fost prezent în regiune în următorii 2.000 de ani, populația fiind, desigur, mult redusă. Cu alte cuvinte, evreii sunt indigeni în Țara Sfântă. Cei care cred că exilații au dreptul să revină în țara-mamă ar trebui să recunoască faptul că întoarcerea evreilor în regiunea din care au plecat strămoșii lor este tot o revenire din exil. Chiar și cei care neagă această istorie sau o consideră irelevantă pentru vremurile moderne trebuie să recunoască faptul că Israelul este acum casa – singura casă – a 9 milioane de israelieni, locuitori ai acestei țări de patru, cinci sau șase generații.
Majoritatea imigranților în Regatul Unit sau Statele Unite – de exemplu – devin cetățeni britanici sau americani în decursul vieții. Politica din ambele țări este plină de lideri marcanți – Suela Braverman sau David Lammy, Kamala Harris sau Nikki Haley – ai căror părinți sau bunici au imigrat din India, Africa de Vest sau America de Sud. Nimeni nu i-ar descrie pe ei drept „coloniști”. Cu toate acestea, familiile israeliene care locuiesc în Israel de un secol sunt numite „coloniști de tip ocupare”, cu alte cuvinte numai buni pentru a fi uciși și mutilați. Și, contrar apologeților Hamas, etnia făptașilor sau a victimelor nu justifică niciodată atrocitățile, oriunde ar fi ele comise, de oricine, în ciuda poveștii sau istoriei sale. Este uluitor că, de multe ori, cei care se autoproclamă „antirasiști” sunt tocmai aceia care susțin acum aceste crime pe criterii etnice.
Cei de stânga consideră că migranții care fug de persecuții ar trebui să fie primiți cu brațele deschise și să li se permită să-și refacă viața în altă parte. Aproape toți strămoșii israelienilor de astăzi au fugit de persecuții.
Ideologia colonialismului de ocupare
Cu toate că narațiunea „colonialismului de ocupare” este una falsă, acest conflict este însă rezultatul rivalității brutale și al luptei pentru pământ între două grupuri etnice, ambele având pretenții legitime de a trăi pe acele teritorii. Pe măsură ce tot mai mulți evrei s-au mutat în regiune, arabii palestinieni – care locuiau acolo de secole și erau clar majoritari – s-au simțit amenințați de acești imigranți. Nimeni nu contestă dreptul palestinienilor de a avea pământurile lor, nici autenticitatea istoriei lor, nici pretenția lor legitimă de a avea un stat propriu. Totuși, inițial, imigranții evrei nu aspirau la un stat al lor, ci doreau doar să trăiască și să practice agricultura într-un loc pe care îl numeau doar vag „patria-mamă” În 1918, liderul sionist Chaim Weizmann s-a întâlnit cu emirul hașemit Faisal bin Al-Hussein bin Ali Al-Hashemi pentru a discuta situația evreilor aflați sub domnia acestuia, care era rege al Siriei Mari. Conflictul de astăzi ar fi putut fi prevenit. Cu toate acestea, el a fost inevitabil deoarece comunitățile au refuzat să împartă și să coexiste, iar apoi au recurs la arme.
Un element încă și mai absurd decât eticheta de „colonizator” este toposul „pielii albe”, conceptul-cheie al ideologiei decolonizării. Din nou, este pur și simplu greșit. În Israel există o mare comunitate de evrei etiopieni, iar aproximativ jumătate dintre israelieni – adică aproximativ 5 milioane de persoane – sunt Mizrahi, urmașii evreilor din țările arabe și persane, oameni din Orientul Mijlociu. Ei nu sunt nici „coloniști”, nici „colonialiști”, nici europeni „albi”, ci locuitori care au trăit preț de secole, chiar milenii, în Bagdad, Cairo și Beirut și care au fost alungați din casele lor după 1948.
Trebuie să spunem câteva cuvinte și despre anul 1948 când a avut loc Războiul arabo-israelian din 1948, numit de israelieni Războiul de Independență, sau Războiul de Eliberare și de arabi Nakba („Catastrofa”) care, în discursul privind decolonizarea, echivalează cu o epurare etnică. Într-adevăr, au existat violențe etnice intense de ambele tabere, atunci când statele arabe au invadat teritoriul și, împreună cu milițiile palestiniene, au încercat să împiedice crearea unui stat evreiesc. Nu au reușit. Ceea ce au împiedicat până la urmă a fost tocmai crearea unui stat palestinian, așa cum intenționau Națiunile Unite. Tabăra arabă a avut ca scop uciderea sau expulzarea întregii comunități evreiești, exact prin aceleași metode criminale care au fost folosite pe 7 octombrie. Din zonele pe care partea arabă le-a capturat, cum ar fi Ierusalimul de Est, toți evreii au fost expulzați.
În acest război brutal, israelienii i-au alungat într-adevăr pe unii palestinieni din casele lor, alții au fugit din calea luptelor, iar alții au rămas și au devenit arabi israelieni care au drept de vot în sistemul democratic israelian. (Aproximativ 25% dintre israelienii de astăzi sunt arabi și druzi). În jur de 700.000 de palestinieni și-au pierdut casele. Este o cifră uriașă și o tragedie istorică. Din 1948 până în prezent, aproximativ 900.000 de evrei și-au pierdut casele în țările islamice, majoritatea mutându-se în Israel. Aceste evenimente nu pot fi comparate direct și este departe de mine intenția de a decide care tragedie este mai mare sau care este ierarhia victimelor. Vreau să subliniez doar că trecutul este mult mai complicat decât ar vrea să vă facă să credeți decolonizatorii.
În urma acestei încurcături, un stat, Israelul, a apărut, iar altul, Palestina, nu a apărut. Ar fi trebuit ca fondarea acestuia din urmă să aibă loc cu mult timp în urmă.
Este bizar că un mic stat din Orientul Mijlociu suscită o atenție atât de pătimașă în Vest, încât elevii aleargă prin școlile din California strigând „Eliberați Palestina!”. Dar Țara Sfântă ocupă un loc aparte în istoria occidentală. Este înrădăcinată în conștiința noastră culturală datorită Bibliilor, ebraică și creștină, poveștii iudaismului, fondării creștinismului, Coranului și creării Islamului, precum și datorită cruciadelor. Toate acestea i-au făcut pe occidentali să se simtă implicați în destinul său. Premierul britanic David Lloyd George, adevăratul arhitect al Declarației Balfour, obișnuia să spună că numele locurilor din Palestina „îmi erau mai familiare decât cele de pe Frontul de Vest”. Această afinitate specială cu Țara Sfântă a fost inițial un factor care a lucrat în favoarea întoarcerii evreilor, însă în ultima vreme s-a întors împotriva Israelului. Occidentalii, dornici să demaște crimele imperialismului euro-american, dar incapabili să ofere o soluție, s-au concentrat, adesea fără a avea o cunoaștere a istoriei reale, în jurul Israelului și al Palestinei, ca și cum acest conflict ar fi cel mai viu exemplu de nedreptate imperialistă din lume.
Lumea deschisă a democrațiilor liberale – Occidentul, cum era numit – este astăzi polarizată de politici pietrificate, de certuri culturale meschine dar agresive, cu privire la identitatea și gen și la vinovăția pentru triumfurile și păcatele istorice, o culpă care este – ce ciudat! – ispășită prin simpatie și chiar atracție față de dușmani ai valorilor democratice, valorile noastre. În acest scenariu, democrațiile occidentale sunt prezentate întotdeauna ca actori răi, ipocriți și neoimperialiști, în timp ce autocrațiile străine sau sectele teroriste precum Hamas ne sunt descriși ca dușmani ai imperialismului și, prin urmare, forțe oneste aflate în slujba binelui. În această ficțiune despre o lume răsturnată cu fundul în sus (mundus inversus), Israelul este doar o metaforă (e drept, una vie!), un țap ispășitor pentru păcatele Occidentului. Prin urmare, el este supus unei examinări atente, iar felul în care este judecat folosește standarde pe care cu greu le-ar putea atinge orice națiune aflată în război, inclusiv Statele Unite are Americii.
Dar narațiunea decolonizatoare este mult mai periculoasă decât un studiu despre standarde duble: ea dezumanizează o întreagă națiune și scuză, chiar celebrează, uciderea unor civili nevinovați. După cum au arătat evoluția din ultimul timp, decolonizarea a devenit deja varianta oficială și autorizată a istoriei în multe dintre școlile și instituțiile noastre, presupus umanitare, precum și în rândul artiștilor și intelectualilor. Este prezentată ca istorie, dar este de fapt o caricatură, o istorie zombi, în care întâlnim întregul arsenal de termeni din jargonul ei specific – semn al unei ideologii coercitive, așa cum susținea Foucault – precum și o narațiune expusă dintr-o poziție de autoritate, una în care întâlnim răufăcători și victime. O astfel de poveste reușește să se impună și să reziste doar într-un peisaj în care bună parte din istoria reală este suprimată și în care toate democrațiile occidentale ne sunt zugrăvite ca actori de rea-credință. Cu toate că îi lipsește sofisticarea dialecticii marxiste, certitudinea morală fariseică de care dă dovadă caută să încadreze forțat într-un șablon moral o situație complexă și greu de rezolvat, lucru care, pentru unele persoane, poate fi consolator. Ori de câte ori citiți o carte sau un articol și acesta folosește sintagma „colonialism de ocupare”, să știți că sunteți în fața unei polemici ideologici, nu a unui text istoric.
În cele din urmă, această narațiune zombi este o fundătură morală și politică, care nu poate duce decât la măcel sau la stagnare și impas. Nu ar trebui să fim surprinși, de vreme ce ea se bazează pe o istorie inventată: „Un trecut inventat nu poate fi folosit niciodată”, scria James Baldwin. „Sub presiunea vieții, el se crapă și se fărâmițează ca lutul.”
Și în contextele în care nu apare cuvântul decolonizare, această ideologie este încorporată în prezentarea partizană de către mass-media a conflictului și se regăsește în recentele condamnări ale Israelului. Manifestările de entuziasm paroxistic ale studenților de la Harvard, Universitatea din Virginia, precum și din alte universități, ca răspuns la masacru; sprijinul acordat mișcării Hamas de artiști și actori, dar și exprimările voit ambigue și viclean ezitante ale liderilor unora dintre cele mai faimoase instituții de cercetare americane au dat dovadă de o lipsă șocantă de moralitate, umanitate și decență elementară.
Reacția mass-mediei internaționale la atacurile Hamas
Unul dintre cele mai repugnante exemple a fost o scrisoare deschisă semnată de mii de artiști, inclusiv de actori britanici celebri, precum Tilda Swinton și Steve Coogan. În aceasta se lansa un avertisment împotriva crimelor de război iminente ale Israelului, dar se ignora total casus belli: masacrarea a 1.400 de persoane.
Într-un articol din Times of London ce s-a bucurat de un puternic impact, jurnalista Deborah Ross a scris că a fost „complet, dar absolut complet șocată” de faptul că scrisoarea nu conținea „nicio referire la Hamas” și nicio mențiune privitoare la „răpirea și uciderea unor bebeluși, copii, bunici sau tineri care dansau pașnic la un festival al păcii. Lipsa elementară de compasiune și umanitate a fost cel mai frapat lucru. Este oare chiar atât de greu să-i susții pe cetățenii palestinieni și să fii alături de ei…, dar să admiți totodată oroarea de necontestat a atacurilor Hamas?”. În continuare le-a adresat o întrebare retorică semnatarilor, un grup de actori, chipurile, în realitate o adunătură de nulități morale: „Ce rezolvă o astfel de scrisoare? Și de ce ar semna-o cineva?”.
Conflictul israeliano-palestinian este exasperant de greu de rezolvat, iar retorica decolonizării reduce considerabil șansele ca un compromis să fie găsit pe calea negocierilor, singura soluție pentru a pune capăt ostilităților.
De la înființarea sa în 1987, Hamas s-a folosit de uciderea civililor pentru a zădărnici orice șansă ca cele două tabere să ajungă la o înțelegere. În 1993, atentatele sinucigașe cu bombă asupra civililor israelieni au fost plănuite pentru a anula efectele Acordurilor de la Olso, care recunoșteau cele două state: Israel și Palestina. În luna ianuarie, teroriștii Hamas și-au lansat masacrul, pe de o parte, pentru a submina pacea cu Arabia Saudită, care ar fi îmbunătățit considerabil politica și nivelul de trai palestinian și ar fi revigorat organizația rivală Hamasului, Autoritatea Palestiniană, acum osificată. Pe de altă parte, ei au slujit interesele Iranului, anume de a împiedica Arabia Saudită să devină și mai puternică. Atrocitățile lor au fost, bineînțeles, o capcană, cu efecte dramatice și vizuale spectaculoase, de natură să provoace o reacție în forță din partea Israelului. Cel mai probabil, dorința lor se va îndeplini, dar pentru ca asta să se întâmple ei exploatează cu cinism poporul palestinian nevinovat, pe care îl sacrifică din rațiuni politice, o a doua crimă împotriva civililor. Urmând aceeași linie, ideologia decolonizării, cea care îi refuză Israelului dreptul la existență negând totodată dreptului poporului său de a trăi în siguranță, este aceeași care îngreunează sau compromite definitiv posibilitatea apariției unui stat palestinian.
Problema mai ușor de rezolvat din țările noastre: societatea civilă și majoritatea oripilată ar trebui să-și facă acum auzite vocile cu fermitate. Smintelile radicale ale studenților nu ar trebui să ne alarmeze prea tare: studenții sunt mereu încântați de extremele revoluționare. Dar celebrările indecente de pe străzile din Londra, Paris și New York, precum și reticența evidentă a liderilor din marile universități de a condamna crimele au scos la iveală costul neglijării acestei probleme și al faptului că am lăsat ca „decolonizarea” să ne colonizeze mediul academic.
Părinții și studenții pot cere transferul la universități care nu sunt conduse de falsificatori ai adevărului și în care nu există patrule de negaționiști și hoarde de indivizi cu apetit morbid pentru moarte și dezastre. Donatorii își pot retrage în masă sprijinul, iar asta începe să se întâmple în Statele Unite. Filantropii pot sista finanțarea fundațiilor umanitare conduse de persoane care susțin crimele de război împotriva umanității (mai exact, împotriva unor victime alese în funcție de rasă). Publicul poate decide foarte ușor să nu meargă la filme în care joacă actori care ignoră uciderea copiilor, iar studiourile nu sunt obligate să îi angajeze. În universitățile noastre, această ideologie otrăvitoare, care are adepți – unii ahtiați după sânge și chiar nebuni, alții doar conformiști care urmează modele momentului, dar sunt bine intenționați – s-a transformat în normă. Ea trebuie să-și piardă spoiala de respectabilitate și să nu mai fie considerată istorie autentică. Nulitatea ei morală a fost expusă în văzul tuturor.
Repet, mediul academic, profesorii și societatea noastră civilă, precum și instituțiile care finanțează și reglementează universitățile și organizațiile caritabile trebuie să conteste această ideologie toxică și inumană, care nu are nicio bază în istoria reală sau în prezentul Țării Sfinte, și care le oferă unor oameni altminteri raționali argumente pentru a justifica sfârtecarea unor bebeluși.
Terorism și responsabilitate
Israelul a făcut multe lucruri dure și reprobabile. Guvernul lui Netanyahu, cel mai rău din istoria Israelului, este pe cât de incapabil, pe atât de imoral și promovează un ultranaționalism maximalist, inacceptabil și nechibzuit. Oricine are dreptul să protesteze împotriva politicilor și acțiunilor Israelului, dar nu să promoveze sectele teroriste, uciderea civililor și răspândirea amenințătoare a antisemitismului.
Palestinienii au nemulțumiri legitime și au îndurat multe nedreptăți brutale. Dar ambele entități politice de care dispun sunt complet defecte: Autoritatea Palestiniană, care conduce 40% din Cisiordania, este muribundă, coruptă, neputincioasă și, în general, disprețuită – iar liderii săi au fost la fel de abjecți ca aceia ai Israelului.
Hamas este o sectă ucigașă malefică, care se ascunde în sânul populației civile, pe care o sacrifică pe altarul așa-zisei rezistențe – așa cum au declarat deschis în ultimele zile multe voci arabe moderate, mult mai dur decât apologeții Hamas din Occident. „Condamn categoric faptul că Hamas vizează civili”, așa sună declarația emoționantă de săptămâna trecută a experimentatului om de stat saudit, prințul Turki bin Faisal. „Condamn de asemenea Hamas pentru faptul că a acordat credit moral unui guvern israelian care este ocolit de toată lumea, chiar și de jumătate din publicul israelian… Condamn Hamas pentru că a sabotat încercarea Arabiei Saudite de a ajunge la o rezolvare pașnică a situației dificile a poporului palestinian.”
Într-un interviu cu Khaled Meshaal, membru al biroului politic al Hamas, jurnalistul arab Rasha Nabil a evidențiat faptul că Hamas își sacrifică propriul popor urmărindu-și propriile interese politice. Meshaal a susținut că acesta este costul rezistenței: „Treizeci de milioane de ruși au murit pentru a învinge Germania”, a răspuns el. Nabil reprezintă un exemplu pentru jurnaliștii occidentali, care aproape că nu îndrăznesc să condamne Hamas și masacrele sale.
Nu există nimic mai condescendent și chiar cu iz orientalist decât haloul romantic conferit măcelarilor Hamas, pe care foarte mulți arabi îi disprețuiesc. Negarea atrocităților comise de aceștia de către atât de mulți occidentali este o încercare de a transforma o organizație care sfârtecă bebeluși și profanează cadavrele fetelor ucise într-o grupare de eroi decenți și credibili. Este pur și simplu o încercare de a salva organizația Hamas de ea însăși. Poate că apologeții occidentali ai Hamas ar trebui să asculte vocile arabe moderate mai degrabă decât pe cele ale unei secte teroriste fundamentaliste.
Atrocitățile comise de Hamas încadrează gruparea în aceeași categorie cu Statul Islamic și al-Qaeda: sunt orori care nu pot fi tolerate. Israelul, ca oricare alt stat, are dreptul de a se apăra, dar trebuie să o facă cu mare grijă și cu pierderi minime de civili. Îi va fi greu chiar dacă va recurge la o incursiune militară tradițională să distrugă Hamas. Între timp, Israelul trebuie să-și înceteze nedreptățile din Cisiordania, altminteri riscă să se autodistrugă, deoarece, când războiul se va sfârși, va trebui să negocieze cu palestinienii moderați.
Victime civile și sfârșitul războiului în Gaza
Până atunci, războiul are un curs tragic. În timp ce scriu aceste rânduri, bombardamentele din Gaza ucid copii palestinieni în fiecare zi, ceea ce este insuportabil. În timp ce Israelul încă își linge rănile și își îngroapă copiii, deplângem uciderea civililor israelieni, la fel cum deplângem uciderea civililor palestinieni. Să respingem Hamas, un regim malefic și incapabil de a guverna, dar să nu confundăm Hamas cu poporul palestinian, pentru ale cărui pierderi suferim, la fel cum suferim pentru moartea tuturor nevinovaților.
Dintr-o perspectivă istorică mai amplă, uneori evenimente teribile pot zdruncina poziții fortificate: Anwar Sadat și Menachem Begin au făcut pace după Războiul de Yom Kippur; Yitzhak Rabin și Yasser Arafat au făcut pace după Intifada. Crimele diabolice din 7 octombrie nu vor fi uitate niciodată, dar poate, în anii următori, după ce Hamas se va fi dizolvat, după ce din regimul lui Netanyahu va fi rămas doar o amintire de coșmar, israelienii și palestinienii vor trasa granițele respectivelor lor state, moderați de cei 75 de ani de ucideri prin care au trecut și șocați de măcelul înfăptuit de Hamas într-un weekend, și vor ajunge în final să se recunoască reciproc. Nu există altă cale.
____
[1] Conceptul „settler colonialism” se definește ca un sistem de opresiune bazat pe genocid și colonialism, care urmărește să înlocuiască o populație cu o nouă populație de coloniști.
[2] Hmelnițki a declarat că polonezii i-au vândut pe țărani ca sclavi „în mânile blestemaților de evrei”. Cazacii și țăranii răsculați au masacrat un mare număr de orășeni, șleahtici și evrei polonezi și lituanieni în perioada 1648 – 1649. Un martor ocular, Nathan ben Moses Hannover, avea să scrie într-o cronică a vremii: „Oriunde au găsit șleahtici, oficialități regale sau evrei, ei [cazacii] i-au omorât pe toți, necruțând nici femeile, nici copii. Ei au prădat proprietățile evreilor și nobililor, au incendiat bisericile și le-au omorât preoții, nemailăsând nimic întreg. Era rar individul care nu-și înmuiase mâinile în sânge”. Evreii supraviețuitori s-au refugiat spre vest, unde au întemeiat hasidismul.
Nota redacției- Eseul lui Sebag Montefiore a apărut în The Atlantic și este publicat în exclusivitate de Comunitatea Liberală 1848.
