Conflictul dintre Bookster și editurile din România a stârnit dezbateri aprinse, subliniind tensiunile dintre inovație și respectarea drepturilor autorilor. În timp ce unii consideră că Bookster a exploatat lacunele legislative pentru a concura neloial, oferind acces gratuit la cărți fără a compensa adecvat autorii, alții argumentează că platforma aduce un beneficiu semnificativ culturii prin încurajarea lecturii într-o țară cu un nivel scăzut de consum de carte. Astfel, disputa devine o confruntare între susținerea lecturii ca valoare socială și protejarea pieței cărții în fața unor practici considerate abuzive. Citește mai jos două opinii pe acest subiect.
Conflictul dintre Bookster și editurile din România a stârnit dezbateri aprinse, subliniind tensiunile dintre inovație și respectarea drepturilor autorilor. În timp ce unii consideră că Bookster a exploatat lacunele legislative pentru a concura neloial, oferind acces gratuit la cărți fără a compensa adecvat autorii, alții argumentează că platforma aduce un beneficiu semnificativ culturii prin încurajarea lecturii într-o țară cu un nivel scăzut de consum de carte. Astfel, disputa devine o confruntare între susținerea lecturii ca valoare socială și protejarea pieței cărții în fața unor practici considerate abuzive. Citește mai jos două opinii pe acest subiect.
Cum au devenit editurile dușmanul liberei concurențe, în patru puncte și-un PS | Iulia Popovici
Niște oameni s-au gândit într-o zi să cumpere cărți (de la librării sau de la edituri) și să le dea spre citit unor abonați ai lor – angajați din mari companii, pentru care, de fapt, angajatorii plăteau abonamentul. Au numit afacerea Bookster, au zis că e bibliotecă și start-up. Firma era, de fapt, un ONG, iar companiile – tocmai pentru că era un ONG – achitau abonamentele, cel puțin o vreme, sub formă de donație.
În 2019, anul de glorie pentru Bookster și de mare conflict cu editurile, ONG-ul avea un excedent/profit de aproape 1 milion de lei. În același an, asociația care organizează TIFF (Festivalul de Film Transilvania) avea excedent zero, deși veniturile pe care le rulase fuseseră de câteva ori mai mari.
Deși zicea că e bibliotecă și, în acel an, avea autorizată și activitate economică, ONG-ul avea cod CAEN principal pentru „activități ale altor organizații” (un CAEN pentru cluburi de artă sau asociații ale automobiliștilor; bibliotecile și arhivele au propriul CAEN – altul). Deși era promovată în presă drept un „business de succes” sau o „afacere românească unică în lume”, între 2018 și 2020, ONG-ul a avut zero angajați.
ONG-urile nu plătesc impozit pe venit sau profit; nu știu cât din venituri erau înregistrate pe componenta de activitate economică, deci nu știu nici câtă economie se făcea la taxe.
La un moment, constatând că unii cititori nu mai cumpără cărți, fiindcă le iau de la Bookster, Bookster obține bani din asta, iar la cei care scriu cărțile, le publică și le distribuie nu ajunge niciun leu, editurile (unele) și librăriile (unele) au decis să nu mai vândă volume către Bookster. Ei au dat în judecată ONG-ul, ONG-ul le-a făcut plângere la Consiliul Concurenței, pe urmă a vândut rentabila afacere către un SRL (deținut integral de o firmă off-shore înregistrată în paradisul fiscal Cipru, apropo), iar circa cinci ani mai târziu – acum –, Consiliul Concurenței a amendat editurile, librăriile și Asociația Editorilor cu 1,2 milioane de euro pentru „cartelizare”.
Pe când conflictul Bookster cu editorii ajungea la tribunal și la Consiliul Concurenței, fondul de carte al „bibliotecii” ajungea la sute de mii de exemplare.
Care e problema, cine a greșit, cine are dreptate?
- Uniunea Europeană iubește bibliotecile. Bibliotecile publice, mai exact.
Pentru orice utilizare a unei opere – a unei cărți, în cazul de față –, legea prevede o formă de remunerare-compensare a autorului. De pildă, xeroxurile și scannerele, aparatele foto și imprimantele, toate includ în prețul de vânzare o taxă menită să ajungă, în final, la autori (de ce? fiindcă toate pot fi folosite pentru producerea unor așa-numite copii private – xeroxezi o carte, adică n-o cumperi, adică folosești creația cuiva fără să-l plătești). Nu legea românească – sincer, nu cred că Statului român i-ar păsa –, ci cea europeană, fiindcă drepturile de autor fac obiectul Directivei Copyright (drepturile intelectuale sunt parte din piața internă comună).
Există, însă, excepții – fiindcă nu poți pune dreptul de autor în calea cercetării și a educației. Una dintre excepții e ceea ce se numește, oficial, „împrumutul public”. Adică, teeeoooreetic, bibliotecile publice. Una din versiunile Directivei Copyright impunea o remunerație de utilizare datorată pentru împrumutul public, aplicată la numărul de cititori – ceea ce în România ar fi dus la închiderea a 90% dintre bibliotecile de stat. Dar se pare că, pe acest subiect, nu suntem foarte speciali: circa 12 state UE au refuzat să se supună obligației de taxare și Comisia Europeană a lăsat subiectul, tacit, în limbo. Iar Bookster s-a prevalat de excepția pentru împrumutul public.
- În România, nu știm foarte bine ce e aia o bibliotecă făcută de privați. Deci, se poate orice.
Cum funcționează o bibliotecă de drept privat, e ea publică, se bucură ea de excepția pentru împrumutul public? În România, avem o lege (334/2002) a bibliotecilor, care zice că pot exista și biblioteci de drept privat. Iar după ce zice asta, legea – care a fost adusă la zi, ultima dată, în 2013, pe când Facebook era marea revelație digitală a legiuitorilor români – mai zice că oricine poate înființa „biblioteci publice de drept privat pe teritoriul României, pe baza metodologiei elaborate de Comisia naţională a bibliotecilor”.
Dar dacă nu e bibliotecă publică (adică nu e „pusă în slujba unei comunităţi locale sau judeţene”, cum o definește legea, fiindcă zisa lege e de pe vremea analogului și vorbește despre grupuri de cititori localizate fizico-geografic), nu știm ce și cum e biblioteca înființată de un privat.
Dacă zice ONG-ul că este bibliotecă, că ea nu e publică (deci n-are nevoie de Comisia în cauză), dar împrumutul e public și, deci, gratis, cine poate să-l contrazică?
Poate să-l contrazică Ministerul Culturii, spunându-i că, de fapt, e un serviciu de închiriere (asta e, de fapt, o bibliotecă privată) și că doamnele și domnii de la UE au prevăzut și această situație (în care remunerația 1. există; 2. nu se varsă automat și la paușal în vreun cont al unei organizații, cum se întâmplă cu taxa de la xeroxuri).
Dacă dacă ONG-ului zice că e bibliotecă publică și că are un aviz de la Ministerul Culturii – și Ministerul Culturii confirmă că i-a dat aviz –, doar că îi trebuia autorizare, nu aviz, iar „Regulamentul de organizare şi funcţionare a bibliotecilor publice”, tot ce-avem mai aproape de metodologia de care zice legea, datează din – să ne ținem bine! – 1998? Sper că e clar că, în 1998, termenul „privat” nu apărea (deși mă-ntreb cum funcționează chiar bibliotecile de stat, în 2024, după un regulament de pe vremea telefonului fix).
Ministerul Culturii, printre altele, pare că nu s-a sesizat nici că nu are, efectiv, un cadru legal pentru biblioteci publice de drept privat care nu-s ale universităților private, nici că nu e-n stare să vorbească despre împrumut versus închiriere – deci, a tăcut și tace foarte zgomotos. Iar Consiliul Concurenței așteaptă definiții de la judecători – care interpretează legea, nu o fac.
- Niște băieți deștepți au găsit o cale de făcut bani din fericirea lecturii – pe gratis pentru ăia care-o produc. Unii spun că e un Spotify cu cărți.
Nu e. Audible e un Spotify cu cărți (audio), nu Bookster. Dincolo de modelul de business diferit (și nu doar fiindcă era un start-up care era un ONG care era o afacere de succes), diferența simplă nu e nici măcar faptul că, în principiu, Spotify plătește titularii de drepturi.
E „detaliul” că muzica de pe Spotify e accesibilă utilizatorilor cu voie de la cine-a făcut-o. Spotify (sau Netflix, sau ce-o fi) nu cumpără de la magazin un CD/DVD și pe urmă le cere abonaților bani pentru melodiile/clipurile/filmele de pe el – adică ceea ce făcea Bookster.
Faptul că o bibliotecă (publică) poate să achiziționeze de pe piața liberă cărți și le pune la dispoziția abonaților, fără acordul autorilor și fără remunerație compensatorie, ține de serviciul public pe care-l oferă – și în care intră și accesul gratuit sau cu sume simbolice pentru utilizator, chestiune oarecum incompatibilă cu excedente/profit anual de sute de mii de euro. Dacă e serviciu public, nu e nici start-up, nici afacere de succes. Tertium non datur.
- Statul păzește concurența liberă pe care tot el o împiedică.
Președintele Consiliului Concurenței, dl Chirițoiu, zice că e ilegal ca editurile și librăriile să blocheze accesul Bookster la cărțile lor, iar dacă au o problemă cu ce face Bookster, nu e treaba lui. Să rezolve instanțele.
Legea Concurenței zice că vizează „fapte care restrâng, împiedică sau denaturează concurența”, comise inclusiv de „autoritățile și instituțiile administrației publice centrale sau locale”. Și ce avem noi aici? O lege – a bibliotecilor – care, prin omisiuni, a permis Bookster să concureze neloial cu editurile și librăriile (deși, sincer, mi-e profund neclar cum pot intra într-o relație concurențială niște societăți comerciale și un furnizor de servicii publice; fiindcă excepția împrumutului public e un beneficiu oferit pentru un serviciu public, nu un avantaj comercial).
Un Minister al Culturii care s-a făcut și se face, de ani de zile, că se ocupă de biblioteci, cu condiția să nu se numească Bookster.
Alte autorități ale Statului ce asistă placid la activitatea comercială a unui ONG care își spune bibliotecă, dar nu are acest obiect principal de activitate – iar dacă-l are, totuși, autorizat, nu a verificat nimeni dacă îndeplinește condițiile legale.
Un ONG care apare recurent în presa mainstream ca fiind un start-up, o afacere, un business – și ANAF-ul, Registrul Comerțului etc. au fost și sunt, toate, absolut nederanjate.
Ca un adevărat stâlp al democrației și economiei de piață, dl Chirițoiu le bate acum obrazul editurilor pentru că au luat măsuri de capul lor.
PS: Între timp, o platformă online care, ar trebui să spună dl Chirițoiu, dar n-a făcut-o, distorsiona piața, prin vânzări la volume (cantități, nu cărți) mari cu preț de tipografie, e în insolvență, cu unele edituri având de recuperat sute de mii de euro. Cartea, în România, e foarte rentabilă, se pare – cu condiția să n-o produci tu.
De ce cred ca Bookster are dreptate în conflictul cu editurile | Corina Atanasiu
Cititul îți destupă porii imaginației, îți crește speranța și calitatea vieții și te ferește de extremism. Nu în ultimul rând, cititul îți exersează gândirea, poate cel mai complex proces din creier. Nenumărate sunt beneficiile cititului!
Pe de altă parte, știm că în România cititul nu e tocmai o preocupare de top nici la nivel individual, unde jumătate de țară se zbate în analfabetism funcțional, nici la nivel de politici publice.
Da, cititul trebuie încurajat. Românii nu consumă cărți, piața cărții la noi e undeva la 60.000.000 de euro la 19 milioane de locuitori, cât sora Bulgaria. Numai că Bulgaria are doar 8 milioane de locuitori. Adică și ei citesc cam de trei ori mai mult decât noi și bravo lor!
Cu toate acestea, editurile aveau două opțiuni: A – să meargă în instanță și să dea Bookster în judecată că le împrumută cărțile pe care ele, editurile au plătit drepturi de autor sau B – să facă această înțelegere între editori sau librari prin care s-au jurat să nu mai vândă cărți la Bookster. Care înțelegere pare că este ilegală. Au ales B.
Pe urmă, editurile ar fi putut A. să recunoască înțelegerea sau B. să nu o recunoască. Scenariul A venea cu o amendă mică, scenariul B cu mult mai mult, 1,2 milioane de euro. Pare că au ales B.
Concluzia nu este că reprezentanții editurilor nu au citit suficient, nu și-au exersat gândirea și nu au fost în stare să facă o deducție logică, nu. Unii patroni de edituri sunt oameni absolut remarcabili. Doar că nu au citit și legea și au fost prost sfătuiți. Ghinion.
Am văzut în ultimele zile poziționări dure cum că dacă dai în edituri și librării, unele dintre ele pe profit, dai în citit și se duce țărișoara de râpă.
Bookster asta face: încurajează cititul, pentru că nu îmi imaginez de ce corporatistul hipster ar da bani pe un abonament și nu ar scoate tot din el, în speță tot cititul.
Aici nu este vorba despre „piața” cititului, ci despre piața de carte (diferență fină, dar esențială) care trebuie să funcționeze după niște reguli, ca orice altă piață.
Intenționat au fost suprapuse cele două, pentru a crea un pic de emoție. Bravo, social media și-a făcut treaba.
Probabil că Asociația Editorilor din România va merge în instanță. Poate își ia de astă dată sfătuitori mai buni care chiar să-și facă treaba. Sau nu.
