S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, pe vremea când fiica mea era în școala primară. Apăruse atunci nu-mai-știu-ce carte care o interesa în colecția unui ziar. Întorcându-mă de la Universitate, m-am oprit la un chioșc să i-o cumpăr. Ziarul (cu tot cu cartea lui) venise într-o grămadă de exemplare din care, probabil, mai bine de jumătate ajungeau la retururi. I-am cerut vânzătorului (un om pe la 50 de ani) un jurnal cu cartea lui și ceea ce-a urmat m-a uimit, căci – pe moment – n-am reușit să pricep. Omul a început să-mi arunce priviri, să se codească, să-mi povestească cum cere el – și doar el! – furnizorului ziarul acela, cât de căutat este acesta și, în fine, cu un gest furtiv și cu o privire complice mi-a scos de sub tejghea o bucată din cartea cerută. L-am plătit și am plecat perplex; în chioșcul în cauză erau o mulțime de ziare ale zilei cu cartea lor; ce rost avea toată acea scenetă prin care trecusem ca să cumpăr – cu banii jos – ceva ce era din abundență?
A trebuit să treacă mult timp, în care m-am gândit adesea la acest episod (și să mai trec prin altele, similare, în alte contexte), ca să înțeleg: omul din chioșcul de ziare vrusese, pur și simplu, să creeze o relație între mine și el și de aceea construise această poveste care trebuia să ne lege. Actul vânzării unui obiect ce venea la grămadă i se părea, probabil, umilitor, căci îl reducea la postura – insignifiantă – de substitut al unui automat ce distribuia ziare. Ceea ce voia el era să-mi arate că îmi face un serviciu, că depind de el și de bunăvoința lui pentru a-mi procura lucrul pe care-l doresc și, astfel, el nu e un simplu vânzător (la care abia mă uit când îi plătesc), ci e cineva, pe care se cuvine să-l privesc cu un respect aparte, cu care e necesar să negociez (dacă vreau să-mi rezolv problema) și de care trebuie să țin cont (căci voi mai avea nevoie de el).
Și atunci am realizat un lucru foarte simplu: pe omul acela prosperitatea (în speță multitudinea ziarelor pe care le primea) îl încurca; în schimb sărăcia (dac-ar fi venit mult mai puține) îl avantaja (căci, astfel, ar fi avut șansa de-a le împărți – pe alese – doar cui voia el, iar cei care le primeau l-ar fi privit cu considerație și i-ar fi rămas recunoscători).
Omul voia să creeze o relație, iar această relație – arhetipală în lumea noastră – nu putea fi decât o relație de dependență. Dacă voiam ziarul (sau cartea ce venea odată cu el), trebuia să înțeleg că ace(a)sta nu „se găsește” pur și simplu, la modul neutru, pe orice tarabă de presă, ci e expresia unui favor pe care mi-l face un om care, pentru asta, merită recunoștința și recompensa mea. Dacă aș fi luat ziarul/cartea punând câteva bancnote pe tejghea, n-ar mai fi contat deloc omul, ci doar marfa.
Într-o lume a mărfurilor din abundență, omul acela era un nimeni – un muncitor (interșanjabil în anonimatul lui) care-mi livrează marfa; într-o lume a sărăciei era cineva – un nod al unei rețele de dependențe. Dacă bogăția e o problemă, pentru că ne aruncă în anonimatul (și în singurătatea) consumului mecanic, sărăcia poate fi o soluție, pentru că ea „umanizează” comerțul, traducând un consum (restrâns) în relații umane. Mai exact, în relații de dependență.
Ziarul și cartea pe care doream să le cumpăr nu erau, în viziunea vânzătorului, simplă marfă, ci mult mai mult: ceva dorit (de mine) și, ca atare, purtând o încărcătură afectivă și simbolică, care-mi era oferit – ca favor personal – într-un sistem de relații ce contoriza recunoștința mea față de bunăvoința celui ce-mi făcea un serviciu.
Piața, înțeleasă ca mediu neutru al schimbului de mărfuri ne e ceva străin; în lumea noastră funcționează potlatch-ul: acel ceva pe care îl dai, obligându-l pe cel care-l primește să dea mai mult. Valoarea unui lucru/ serviciu nu e dată de suma de bani cu care e achiziționat (banul fiind, întotdeauna, un factor de raționalizare), ci de nevoia – care, într-o situație sau alta poate fi paroxistică – ce apare la un anumit moment.
Într-o astfel de societate, singura modalitate de supraviețuire este rețeaua de obligații care-l leagă pe fiecare de toți ceilalți. Piața e – între altele – și o formă de destructurare a acestei rețele și de atomizare socială ce se împlinește în frenezia consumului.
Cei de peste 45 de ani își amintesc cu siguranță ce însemna să ai un creion HB (adevărat) sau o gumă de șters chinezească cu nu-știu-ce aromă în școala primară. Ce însemna ca părinții tăi să(-ți) poată „procura” niște haine sau pantofi „de export” ori să facă rost de la o rudă de salam.
În lumea în care am copilărit cei de această vârstă nu exista noțiunea de marfă – adică de produs care se vinde la un preț stabilit de piață – căci definiția oricărui obiect era aceea că eu îl am și tu nu îl ai (sau, la fel de bine, tu îl ai și eu nu îl am). Valoarea lucrurilor era dată de raritatea lor (pe fondul penuriei generalizate de la mijlocul anilor ’80) și ele se insinuau ca diferențiatori între cei ce le pot obține și cei ce nu au această șansă. Obiectele (cele mai banale) la care oamenii aveau acces deveneau markeri ai poziției lor în rețeaua de relații a acelui timp.
Peste ani, în libertate, au devenit markeri ai statutului social. Orice lucru sau acces la un serviciu are o funcție clară în lumea noastră: aceea de a-i deosebi pe cei ce beneficiază de el de cei ce nu această șansă. Lucrurile (sau serviciile) cele mai comune nu sunt mărfuri, ci privilegii. Simplul fapt de-a le obține contează mai mult decât valoarea lor de întrebuințare. La fel ca relațiile de dependență, nici prestigiul social nu lasă produsele să devină mărfuri.
Pe de-o parte, universalizarea lor la un preț de vânzare accesibil ar dizolva legăturile care constituie trama socială a lumii noastre, pe de alta, pierderea statutului lor simbolic ar ruina ierarhiile bazate pe pattern-ul istoric al rarității bunurilor de consum. În ciuda faptului că fiecare individ vrea să se îmbogățească și să aibă mai multe lucruri, societatea în ansamblul ei rezistă difuziunii prosperității.
Pentru mulți, relativa bunăstare a ultimelor decenii seamănă cu inflația: în vremea rarității obiectelor, valoarea lor era mare și asociată cu un statut social; acum – în epoca „societății de consum” – pandantul multitudinii lor e lipsa de calitate ce le condiționează prețul mic. De aici – poate – faimoasa „nostalgie” cu care se raportează la trecut: ceea ce e spune acel „atunci era mai bine” e faptul că, înainte de piață, lucrurile aveau o valoare mai mare decât cea stabilită în bani, că a ajunge la ele putea fi sensul unei zile, a unei luni sau a unui an de muncă și că, atunci când le avea, omul se bucura nu doar de faptul de-a le folosi sau consuma, ci și de prestigiul simbolic care-i asigna un loc – repede reperabil – în rețeaua de relații a acelui timp.
În ciuda trecerii – niciodată depline – la „economia de piață”, lucrurile acestea se perpetuează și în ziua de astăzi. Una din formele lor tipice de manifestare o constituie vămile interne. Acestea se insinuează pretutindeni și – în mod particular – în orice instituție.
Fiecare funcționar acționează ca o gâtuitură a mecanismului decizional: tot ceea ce vine „de sus” sau „de jos” se oprește la el și nu trece mai departe decât contra unei taxe sau contra unor favoruri. Singurele căi eficiente de deblocare a acestor situații le constituie, evident, relațiile de rudenie, „telefonul”, „atenția”, parandărătul etc.
Noi vedem în toate acestea acte de corupție. Dar cel care se dedă la ele vede – probabil – mai curând mărturii ale importanței lui, a capacității lui de a „rezolva probleme”, care celorlalți le rămân insolubile. Ele îi confirmă – cu cât cresc ca valoare – statutul lui excepțional, faptul că e deosebit și că poate face ceea ce oamenii comuni nu pot. A se lăsa prins – cum o vrea logica weberiană – ca o simplă rotiță în marele mecanism administrativ și a funcționa în virtutea unei etici a datoriei ar reveni la a renunța la personalitatea lui; la tot ceea ce îl face ca-n ochii proprii și ai celor apropiați să fie altfel.
Ceea ce vreau să spun cu aceasta e faptul că disfuncția administrativă – pe care, atunci când îi suntem victime, o deplângem cu toții – nu e accidentală, ci structurală. Ea e reacția unei lumi patriarhale, în care domină relațiile de rudenie și cele bazate pe nevoie împotriva unei modernități care impune mecanica structurilor (și a relațiilor) formale și profesionale în viața indivizilor.
La fel, penuria reamintește importanța muncii artizanale, în care fiecare deține un capital unic de know-how și de prestigiu social într-o lume care alunecă accentuat sub zodia producției de masă și a distribuirii ei impersonale. Dincolo de pitorescul unor personaje și a „nostalgiilor” care le animă, e reacția față de dimensiunea impersonală și rece a pieței. Faptul de-a vinde și de-a cumpăra nu face decât să traducă totul în bani și, în felul acesta să transforme banul în singur criteriu care permite judecarea și departajarea destinelor umane. Or, deși fiecare e tentat de „asigurarea” pe care i-o dă posesia banilor, omul comun percepe această reducere a vieții la o singură constantă ca pe o formă de alienare radicală.
În lumea banilor și a pieței, fiecare e un număr – al actelor administrative – interșanjabil cu oricare altul; puterea se concentrează la vârf și, tocmai datorită caracterului ei spectaculos, transformată în circ, se banalizează și se stereotipizează. Singurul lucru care-i rămâne individului e să facă bani și să-i cheltuiască pe piață. Numai că omul de rând vrea mai mult: vrea să simtă și el gustul puterii, indiferent unde se află și indiferent câți bani are. Și, tocmai de aceea are mereu tentația de a crea în jurul lui – la fel cum păianjenul îți țese pânza – rețeaua de dependențe care-l fac să creadă că e stăpân pe o situație și că nimeni nu poate trece de el fără a-i plăti tributul și (chiar prin aceasta) a-i recunoaște valoarea. Conexiunile bazate pe dependență și – mai ales – perpetuarea lor au menirea de-a reconstrui (oricât de deformat) ceva din cadrul „originar” al lumii mici (a familiei și a satului) în lumea mare și impersonală a orașului (și a pieței).
Paradoxul lumii noastre e acela că, deși cu toții clamăm beneficiile pieței și ale economiei concurențiale, în realitate, cu toții ne temem de ele. Știm bine că nu putem fi cu toții prosperi, nici geniali și nici având putere reală. Mai știm și faptul că toate acestea au tendința de-a se concentra la vârf și de-a lăsa majoritatea lipsită de atributele care îi conferă recunoaștere. Lumea nouă, a neutralității relațiilor economice și administrative e cea în care cei mulți sunt identificați cu un termen în care se topesc toate diferențele: clienți.
Numai că clientul magazinului sau al ghișeului administrativ e un être de passage, o simplă variabilă în marea funcție instituțională sau economică. Oricât de ciudat ar părea, el se vrea un client în sensul roman al termenului: un om aflat în dependență de cineva – un om al șefului. Așa e „cineva”. Cineva pe care-l recunosc toți.
Prețul structurilor tradiționale e corupția și nepotismul. Iar prețul modernizării e alienarea. Rămâne să vedem, pe această „piață” instabilă care e lumea noastră, cât și ce suntem dispuși să plătim.
