Cine vrea să cumpere Încredere, manifestul electoral al lui Mircea Geoană din 2009, trebuie să scoată din buzunar 5 lei. Dacă vrea să fie la curent cu ce mai crede prezidențiabilul care nu îndrăznește să spună că e prezidențiabil, are nevoie de 69,9 lei. Atât costă volumul intitulat Bătălia pentru viitorul României, apărut la Litera. Merită?
Pe copertă nu mai e un june surâzător într-o scurtă de piele, ci un Geoană îngrijorat, chilug și cu cravată. Sunt păstrate, în schimb, unele din obsesiile și anecdotele pe care le povestise în urmă cu 15 ani. Meșterul Manole e în continuare simbolul unui adevărat blestem pentru poporul care i-a creat legenda (p. 13), soția Mihaela e tot generoasa fondatoare a unei fundații (p. 30), iar ministrul Meleșcanu apare din nou în snoava în care e nemulțumit că, în 1991, Geoană căpătase o bursă de studiu în Franța, așa că-i spune și-n noul volum, cu doar 2-3 cuvinte schimbate, că ar fi mai bine să nu plece la Paris, dacă nu cumva și-a pierdut mințile, așa că diplomatul abia intrat în minister îl întreabă pe șef dacă și studiile pe care el le făcuse în străinătate, în anii ’70 au fost fără rost (p. 54).
Apar și lucruri noi: cum Geoană e secretar general adjunct la NATO când scrie manifestul, el folosește și mărturia din interiorul organizației despre războiul Rusiei contra Ucrainei, dar și frecventarea altor politicieni din „liga mare” drept probe ale unei experiențe care l-a făcut să piardă orice „complex de inferioritate” (p. 10). E firesc, în consecință, să dăm peste anecdote cu personaje noi – de cum îl vede, Jens Stoltenberg, șeful de său de la NATO, îi pune în brațe cel mai greu dosar, cel al inovării (p. 81) – sau peste unele cu personaje mai vechi, dar care îl arată pe autor întreprinzător politic de succes: aflăm astfel că parteneriatul strategic cu SUA din 1997 a fost pus la cale, pe când Geoană era ambasador în SUA, în vestiarul în care Strobe Talbott se schimba după jogging (p. 169).
Aflăm, de asemenea, că pe Joe Biden îl știe de 15 ani (p. 191). Micile povestioare au un rost: ele caută să acrediteze ideea că, spre deosebire de toți ceilalți politicieni români de azi, incompetenți fie și pentru că nu au niciodată un plan B (p 172), Mircea Geoană a scăpat de complexul provincial (p. 190) și e în stare să scoată țara de la periferie (p. 67).
Singurul demnitar român pe care-l omagiază e Regele Mihai: discursul pe care acesta l-a ținut în parlament, când împlinea 90 de ani, e cel care l-ar fi influențat cel mai mult (p. 107), în vreme ce despre discursul în care regimul comunist era declarat ilegitim și criminal nu suflă o vorbă, căci acesta a fost ținut de T. Băsescu, despre ale cărui mandate refuză în mod explicit să vorbească (p. 114). E ușor de dedus de aici că M. Geoană caută voturi, nu apreciere morală.
Pentru a deveni și mai credibil, el citează acum, spre deosebire de ce făcea în 2009, autori și cărți ori studii de-ale lor – de la Ralph Waldo Emerson la Albert Hirschman, de la Dumitru Drăghicescu la E. Lovinescu și de la Emil Cioran la Daniel David (pp. 40, 52, 118-119, 130). Nouă e și coborârea în istorie la 1848, la Cuza și la Ionel Brătianu, în căutarea unor modele (pp. 37, 172), cu intenția de a formula un neopașoptism, a cărui șansă a fost ratată în 1990, la debutul tranziției (p. 88).
Una dintre cele mai surprinzătoare idei din manifestul cu care Geoană vrea să câștige Cotroceniul e că tranziția a fost un experiment la fel de brutal ca ingineria socială a comuniștilor (p. 120). Iar motivul cel mai important ar fi acela că „<grefa> occidentală a reușit în prea puține locuri ale realităților românești, ducând astăzi la un sentiment larg răspândit că Europa dictează în România” (p. 66).
Geoană însuși întărește percepția aceasta susținând că, dacă unii români au impresia că „proiectele le sunt <băgate pe gât> de la Bruxelles”, e pentru că „soluțiile respective sunt concepute în birourile Bruxellesului, apoi impuse tuturor, fără a se ține seama de specificul național și de interesele statelor” (p. 92). E o observație care denotă doar ignorarea mecanismelor decizionale și, în particular, a rolului determinant al Consiliului UE în procesul de deliberare și de legiferare.
Mai e ceva: prins de un duh naționalist, Geoană nu ezită să descrie statul român ca „servant al unor interese din afara țării” (p. 72) și, chiar dacă în alt loc precizează că respinge orice „cruciadă” împotriva capitalului străin (p. 167), el insistă ca orice preluare a unui model – economic sau politic – să fie dublată de un „efort creativ de ajustare” (p. 53).
Soluția la toate acestea ar fi Proiectul Național. Mircea Geoană știe că expresia a fost discreditată de folosirea excesivă în mediile politice, fără ca cineva să urmeze vreunul (p. 11), dar nu renunță la idee, ba chiar le atribuie Proiecte Naționale înaintașilor (p. 13). Ce aflăm despre acest Proiect Național e că-i ceva foarte ambițios, vizând nu un ciclu electoral, ci „România în secolul XXI” (p. 32).
Proiectul e descris la trei niveluri diferite. Unul e cel simbolic sau al imaginarului politic. Potențialul prezidențiabil îl explică pledând pentru ieșirea din condiția de minorat – a unei Românii care e doar „actor pasiv în UE” (p. 60) – și transformarea ei în „miezul Occidentului”, în „Poarta” sau „puntea” dintre Est și Vest (pp. 199-200). Proiectul Național are în calea sa Paradoxul Românesc, care e declinat în mai multe feluri: economia crește, dar țara se prăbușește; suntem bine protejați extern, dar vulnerabili intern (p. 65); ne mândrim cu trecutul, dar îl facem responsabil pentru eșecurile din prezent (p. 188). Ca să ajungem la Renașterea Națională (p. 64) – asta e cea de-a treia expresie scrisă cu majusculă –, e musai să remodelăm statul printr-un contract social (p. 111).
Ajungem astfel la al doilea nivel al descrierii Proiectului Național. Și folosirea termenului contract, dar mai ales referirile frecvente la A.I. Cuza ne-ar putea face să credem că Geoană recuperează elemente din retorica folosită de Emil Constantinescu în 1996. Nu e, însă, așa. Ce ni se oferă nu-i un alt Contract cu România. Ci o schiță mult mai diluată.
Cea mai ambițioasă propunere e ideea unei Adunări Constituante (p. 45). Instrumentul universal care ar putea schimba lucrurile e ceea ce Geoană numește codecizia și cofinanțarea. Când ajunge să detalieze soluțiile, el propune lucruri radicale. Așa e, de pildă, ideea – preluată din Finlanda – ca ANAF să publice toate veniturile și toate taxele plătite de fiecare cetățean în parte (p. 45). La fel de șocantă e propunerea repopulării României cu cetățeni moldoveni sau din țările central-europene (p. 147).
La rândul ei, reforma educației ar urma să fie luată de la zero, după tiparul deja folosit de K. Iohannis, și anume cadru consultativ cu experți, consultări politice etc. – pe scurt o a doua Românie educată. Geoană e, de asemenea, convins că o urgență a națiunii ar fi construirea unui nou brand pentru ea și, în acest cadru, el deploră eșecul unei inițiative lansate de fiica sa, care n-a obținut bani de la guvernul de la București pentru a tipări un supliment al unei reviste americane ce putea face reclamă țării și condițiilor pe care le oferă pentru turnarea de filme (p. 157).
Al treilea nivel la care e descris Proiectul Național privește liderul în stare să-l conceapă și să-l pună-n operă. Orice cititor mediu instruit pricepe că e vorba chiar despre Geoană. Dincolo de lipsa de modestie cu care vorbește despre propria carieră, fostul ministru de externe sugerează că ar putea replica, pe sol românesc, ceea ce a făcut E. Macron în Franța (p. 211). Când e să fixeze poziția sa în spectrul politic, e ezitant. Mai întâi, vorbește despre un „centru radical, situat deasupra pendulului stânga-dreapta” (p. 193). În alt loc, însă, el subliniază afinitatea deplină cu punctul de vedere exprimat de Frans Timmermans, care i-ar fi șoptit în privat că un social-democrat ca el va reuși în fața „populismelor de tot felul” dacă face „o propunere care să fie atractivă în același timp pentru minte, inimă și stomac” (p. 202).
În fine, descoperim că social-democratul care depășește clivajul stânga-dreapta pentru a călări centrul radical e, de fapt, un populist, adică un politician care dialoghează direct cu masa cetățenilor, nu prin intermediul uneia sau al mai multor formațiuni politice: „În acțiunile sale, principalul aliat al președintelui nu trebuie să fie un partid sau coaliția aflată temporar la guvernare, ci poporul însuși” (p. 234). Un paradox pe care nu l-a notat M. Geoană e acela că poți simula schimbarea rămânând un demagog. Dați 69,9 lei pe altceva, nu pe manifestul lui…
