Simplificările sunt instrumente indispensabile cunoașterii. Complexitatea realității necesită un proces de descompunere logică, pentru a putea surprinde existența unor regularități, modele și cauzalități. Pe cât sunt însă de utile asemenea simplificări analitice, pe atât sunt de periculoase în momentul când ele ne fac să pierdem din vedere faptul că natura și societatea sunt mult mai complexe decât orice model teoretic. Iar atunci când acționăm pe baza unor asemenea idei simplificatoare, care pot fi atrăgătoare ideologic și/sau moral, deseori obținem rezultate opuse celor pe care le dorim.
Un slogan și politicile inspirate de el
Un bun exemplu al capcanei unor asemenea idei simplificatoare este folosirea sloganului „prin noi înșine” în România interbelică. Sintagma a fost lansată într-un articol publicat în 3/16 mai 1905 de Vintilă Brătianu în ziarul „Voința Națională” [1]. La acea dată, Vintilă Brătianu, aflat în opoziție, critica politica de concesiuni a guvernului conservator prezidat de George Gr. Cantacuzino („Nababul”), care dorea să atragă capital internațional pentru exploatarea petrolului și pentru extinderea rețelei de căi ferate. Sloganul a prins, și a definit politica economică a liberalilor în anii 1922-1928, perioadă în care Vintilă Brătianu a fost ministrul finanțelor timp de 5 ani și jumătate; în acești ani el a fost „conducătorul efectiv, cu puteri nelimitate, al întregii politici economice a României”[2], mai întâi cu sprijinul fratelui său Ionel Brătianu, care era prim-ministru, iar după moartea acestuia asumându-și el însuși și calitatea de prim-ministru,.
Vintilă Brătianu era un om cu certe calități, extrem de muncitor, auster și onest materialicește. În același timp, avea idei fixe, era încăpățânat și puțin dispus să accepte că oamenii și/sau realitățile nu se lasă înghesuiți în schemele sale. Aceste trăsături au marcat „vintilismul” anilor 1920. Concret, Vintilă Brătianu a avut trei priorități: restabilirea monedei naționale (în timpul războiului și în primii ani interbelici leul își pierduse o mare parte din valoarea de dinainte de 1914, iar finanțele publice rămăseseră structural dezechilibrate), dezvoltarea industriei și mărirea cotei de participare a capitaliștilor români în industria petrolieră (și reducerea la statut de parteneri minoritari a marilor trusturi petroliere internaționale).
Efectele „vintilismului” [3]
Pentru echilibrarea bugetului, Vintilă Brătianu a fost preocupat în primul rând de limitarea cheltuielilor. Având însă în vedere faptul că veniturile statului erau limitate de inflație și de scăderea dramatică a producției agricole și a celei petroliere, o asemenea politică nu putea aduce nici un echilibru bugetar durabil, și nici revalorizarea leului. Iar recurgerea la împrumuturi externe, posibile, dar desigur costisitoare economic și politic, nu a fost considerată dezirabilă de către Vintilă Brătianu decât la finele guvernării liberale, când era prea târziu iar relațiile cu finanțele internaționale fuseseră compromise de conflictul cu marile trusturi petroliere „Standard Oil” și „Royal Dutch-Shell”.
Înainte de 1914 România își alimentase politicile de dezvoltare din veniturile aduse de exporturile agricole. La finele primului război mondial producția agricolă s-a prăbușit, iar nivelul de dinainte de război al producției totale de cereale nu a fost atins decât în 1926. În mod firesc, cea mai mare parte a producției a servit pentru acoperirea nevoilor interne, iar exporturile de cereale au fost mult reduse, deși în primii ani de după război prețurile mondiale erau ridicate. La reducerea veniturilor din export a contribuit însă și Vintilă Brătianu, care în calitate de ministru de finanțe a mărit taxele de export la cereale, pe de o parte pentru a spori veniturile bugetului și, pe de altă parte, pentru a menține aprovizionarea la prețuri scăzute a orașelor.
Industria petrolieră fusese ramura cea mai dinamică a economiei Vechiului Regat la începutul secolului XX. În 1916 o mare parte din capacitățile de extragere a țițeiului și apoi de rafinare a acestuia au fost distruse pentru a nu fi folosite de Puterile Centrale. Germanii s-au străduit să relanseze producția în timpul ocupației, dar cu toate acestea, la finele primului război mondial, producția era cam jumătate față de cea de dinainte de război. Deși prețurile mondiale erau ridicate în prima parte a anilor 1920, și deși România avea nevoie de capital pentru a crește rapid producția, Vintilă Brătianu a fost obsedat de asigurarea primatului capitaliștilor români în raport cu investitorii străini, și a promovat legea minelor din 1924, prin care cota-parte a capitalului străin trebuia să fie mai mică decât cea a capitalului românesc. Rezultatul, dincolo de conflictul cu marile trusturi internaționale, a fost și o anume încetineală a redresării și apoi a creșterii producției, România reușind să sporească exporturile abia atunci când prețurile mondiale au scăzut.
Opiniile contemporanilor
Politica economică promovată de Vintilă Brătianu a generat numeroase nemulțumiri. Deși Virgil Madgearu a criticat sever „vintilismul”, nu mă voi opri acum la textele memorabile ale economistului țărănist, deoarece acesta era opus din principiu față de sloganul „prin noi înșine” și adept al doctrinei „porți deschise” pentru capitalul internațional. Un promotor vocal al necesităţii dezvoltării industriale, totodată teoretician al neoliberalismului românesc, Ștefan Zeletin explică limpede, pe înțelesul fiecăruia dintre noi, eroarea de concepție a politicii „prin noi înșine”:
„Astăzi [1925] politica noastră de stat pare a fi îngreuiat procesul de industrializare, contopindu-l cu rezolvarea altei probleme […], aceea a naţionalizării capitalului. În evoluţia istorică desvoltarea industriei şi naţionalizarea capitalului sunt două procese deosebite: întâi se naşte industria, şi aceasta întotdeauna cu capital străin şi cu capacităţi străine, şi apoi, când acest proces este asigurat, se înfăptuieşte şi procesul de naţionalizare a capitalului. A întreprinde însă al doilea proces, înainte ca cel dintâi să fie pus în afară de orice pericol, înseamnă a crea industriei soarta unei fiinţe, ce trebuie să trăiască fără aer şi fără hrană” [4].
La rândul său, Mihail Manoilescu, adept al naționalismului economic, dar pe alte premise teoretice decât Vintilă Brătianu, exprima aceeaşi idee într-o cuvântare rostită la Camera de Comerţ şi Industrie din Cluj:
„Ţara noastră, atât de bogată în averi de tot felul, este lipsită de capitalul mobil pentru exploatare şi de aceea suntem forţaţi să privim şi spre capitalul străin […] De aceea este de dorit să se deschidă cât mai larg porţile ţării pentru intrarea capitalurilor străine, nu numai pentru stat, ci şi pentru întreprinderile particulare”[5]
Zeletin și Manoilescu surprinseseră esența erorii în care încremenise Vintilă Brătianu: România nu dispunea de destul capital, financiar și tehnologic, pentru a putea progresa rapid fără cooperarea cu companiile transnaționale. Aplicarea rigidă a politicii „prin noi înșine” a însemnat o irosire de resurse și de oportunități de dezvoltare, echivalând cu o „auto-strangulare” economică în care până și succesele parțiale au fost obținute „cu frâna de mână trasă”.
_____
[1] Vintilă Brătianu „Prin noi înșine!”, „Voința Națională”, București, 3/16 mai 1905, nr. 6006, p.1.
[2] Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români. Epoca modernă, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, p.392.
[3] Această secțiune rezumă analiza din Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, Polirom, 2010, p.221-254.
[4] Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, Cultura Naţională, 1925, p.133-134.
[5] Apud Ludovic Báthory, Societăţile carbonifere şi sistemul economic şi politic al României (1919-1929), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999, p.138-139.
