Vizita din aceste zile a ministrului de externe Wang Yi în Europa, cu opriri la Bruxelles, Paris și Berlin, este interpretată de mass-media internațională ca fiind cea mai recentă manifestare a unei așa-numite ‘charm offensive’ a Chinei cu scopul de a profita de tensiunile comerciale provocate de Trump pentru a seduce bătrânul continent. Cel puțin așa ne place nouă să credem, că suntem importanți, bogați și curtați, ca un ‘sugar daddy’ cam ofilit dar încă atrăgător, care încă poate impune regulile relației.
Diplomat ultra-experimentat (a fost rechemat pentru a-și înlocui înlocuitorul, Qin Gang, după ce acesta a avut o relație extra-conjugală prea publică cu o prezentatoare celebră și a căzut de pe planetă o perioadă), el va folosi întâlnirile cu omologii Kaja Kallas, Johann Wadephul și Jean-Noel Barrot pentru a ne învălui în declarații măgulitoare, care se vor învârti în jurul conceptului ‘ancoră de stabilitate’ promovat de Beijing pentru a contracara percepția haosului provocat de joaca Washingtonului de-a tarifele, care a fost și va fi calificată (aici sunt de acord) drept bulism.
O pregătire pentru summitul din China de la sfârșitul lunii, când Ursula von der Leyen, Antonio Costa, Kaja Kallas și alții se vor întâlni cu Xi Jinping, teoretic pentru a redefini relația UE-China în noul context geopolitic.
Sună bine, dar, ca de obicei, practica ne omoară. Realitatea e că, așa cum se vede de la Beijing, Europa e mică, și nu din cauza distanței. Să privim faptele: deficitul comercial în 2024 a fost de 304 miliarde de euro, menținându-se la nivelul de peste 300 de miliarde în ultimii ani. Măsurile de rectificare au fost cel puțin timide, în ciuda faptului că oficialii europeni se plâng cu fiecare ocazie de barierele produselor europene de a intra pe piața chineză, de subvențiile acordate de statul chinez anumitor producători, de strategiile de dumping ale Chinei determinate de supra-producție etc. Tarifele de anul trecut pentru mașinile electrice constituie o foarte mică parte din problemă, pe lângă faptul că sunt provizorii și diferențiate în funcție de producător (cei mai mari dintre ei oricum își mută o parte din producție în Europa, la Orban și alți prieteni ospitalieri). Culmea, chiar producătorii germani de mașini, cei pe care tarifele ar fi trebuit să îi protejeze, au făcut lobby împotriva lor ca să nu își compromită accesul la piața chineză. Răspunsul a fost prompt, cu tarife pe băuturi alcoolice și o anchetă anti-dumping pe importurile de carne de porc pentru că, nu-i așa, precum țările de lumea a treia în secolul 20, noi importăm din China înaltă tehnologie și exportăm produse agricole (mai de calitate, dar tot agricole), situație care riscă să se perpetueze odată cu restricțiile exporturilor de metale rare, cruciale în industriile high-tech, a căror extracție și rafinare este controlată în mare parte de China. Răspunsurile concrete și imediate ale Beijingului, urmate inevitabil de ‘înmuierea’ Bruxelles-ului, care pare că vrea să evite cu orice preț un război comercial, sunt percepute în jungla geopolitică drept slăbiciune. Bineînțeles, nu încurajez un război comercial, dar nu ar strica o negociere mai dură, măcar pentru a ne recâștiga poziția în lanțul trofic (despre asta este vorba, să nu ne mai ascundem după zâmbete și strângeri de mână).
Mai mult, diviziunile evidente din blocul comunitar, de multe ori încurajate sau chiar provocate de la Beijing sau Moscova, contribuie decisiv la această percepție. Se negociază de multe ori bilateral, inclusiv cu Franța sau Germania, și nu cu Bruxelles-ul, care este văzut oricum ca fiind incapabil de mai mult decât a fi reactiv și împăciuitor.
China reacționează dur, atât retoric cât și practic, dar de cedat nu cedează niciodată mare lucru, pentru că pur și simplu nu are de ce, atâta timp cât Uniunea Europeană nu este percepută ca un actor geopolitic și comercial major. Concret, în afară de ridicarea unor restricții asupra unor membri ai Parlamentului European și de declarații încurajatoare, nu obținem nimic. Sunt convins că summitul de la sfârșitul lunii poate aduce cel mult o revenire la status quo-ul comercial, iar relaxarea restricțiilor de export ale metalelor rare ar fi o victorie imensă. De reglare a deficitului nu poate fi vorba, mai ales că Beijingul aplică acum tactica la care se pricepe cel mai bine: așteptarea. Ce așteaptă? În primul rând să vadă cum se așează lucrurile în privința taxelor vamale pe care Trump vrea să le impună Europei. În cazul unui război comercial euro-american, China nu e nevoită să facă niciun fel de concesii, Europa fiind oarecum forțată într-o relație bună. Dacă acest lucru nu se întâmplă, se poate reveni la strategia clasică de ‘divide et impera’ și la percepția Bruxelles-ului ca un instrument (ineficient) al Washingtonului.
Nici nu am mai adus argumentul, dezvoltat într-un articol anterior, al prăpastiei tehnologice care ne separă de SUA și China, mai ales în contextul dezvoltării inteligenței artificiale, și nici al modului în care e prezentată Europa în media chinezească (nu cu mult mai mult decât un muzeu în aer liber cu restaurant binișor), pentru că nici nu mai e nevoie.
Este nevoie în schimb, în acest context, în care China vede Uniunea Europeană ca fiind divizată, timidă și, da, subdezvoltată tehnologic, să nu ne mai întrebăm de ce nu ne-a făcut o ofertă apetisantă pentru a profita de pașii greșiți ai administrației Trump: pentru că de la cei slabi poți obține ce vrei fără să oferi mare lucru în schimb.
