Statele Unite nu mai sunt o țară bazată pe un nivel ridicat de încredere. Trebuie să recâștigăm ceea ce s-a pierdut. Weekendul trecut, am avut plăcerea să țin un discurs în Aarhus, Danemarca. Folosind expresia „Cum se ajunge în Danemarca” ca o prescurtare pentru construirea unei societăți bazate pe un nivel ridicat de încredere, am profitat de ocazie pentru a analiza modul în care Donald Trump subminează încrederea în țară și în străinătate — și de ce americanii ar trebui să fie inspirați de exemplul Danemarcei.
Sunt bucuros că am fost invitat din nou la o conferință Matchpoints aici, în Aarhus. Am amintiri frumoase din perioada în care am fost profesor invitat aici și mă bucur că am ocazia să mă reîntâlnesc cu câțiva vechi prieteni.
După cum poate știți, sunt cel care a popularizat ideea de „Cum se ajunge în Danemarca”. Această frază a fost folosită inițial de un prieten de la Banca Mondială, care se plângea că multe programe de dezvoltare finanțate de țările bogate încercau, în mod nerealist, să transforme peste noapte țări sărace precum Somalia sau Afganistan în state eficiente precum Danemarca.
Admirația mea pentru Danemarca este diferită de cea a senatorului Bernie Sanders. Lui îi place social-democrația daneză. Eu, în schimb, sunt uimit de calitatea guvernării din această țară, de eficiența ei și de lipsa corupției. Noi nu înțelegem prea bine cum Danemarca vikingilor a ajuns să fie Danemarca modernă, și cu atât mai puțin cum să transformăm o țară subdezvoltată contemporană într-o manieră similară.
Am știut că trebuie să mă întorc în Danemarca în februarie anul trecut, când președintele meu, Donald Trump, a început să vă amenințe țara și a vorbit din nou despre preluarea Groenlandei. Ordinea mondială nu poate exista fără un grad minim de încredere, iar astăzi Statele Unite au devenit o sursă uriașă de neîncredere.
Există două tipuri critice de încredere. Primul este încrederea în instituțiile oficiale, cum ar fi statul de drept și ordinea constituțională existentă. Oamenii trebuie să aibă o înțelegere comună a legii și încredere că statul o va pune în aplicare. A doua formă de încredere este ceea ce a fost numit „capital social”, adică normele informale care le permit oamenilor să lucreze împreună.
Ambele tipuri de încredere se bazează pe o fundație de virtute morală. Oamenii ajung să aibă încredere în guvern dacă instituțiile care îl compun sunt stabile și previzibile, și au încredere unii în alții dacă sunt, la nivel individual, onești, de încredere și își respectă angajamentele.
Încrederea se construiește în timp: dacă cetățenii interacționează unii cu alții, ei vor înclina să colaboreze cu cei care se dovedesc a fi cinstiți și serioși. Încrederea se dezvoltă doar printr-un proces de interacțiune repetată.
Atât capitalul social, cât și încrederea în instituțiile oficiale sunt necesare pentru funcționarea corespunzătoare a unei economii moderne și a unei democrații sănătoase. Prosperitatea economică se bazează pe convingerea că guvernul va proteja drepturile de proprietate și va soluționa în mod echitabil disputele comerciale.
Capitalul social, la rândul său, acționează ca un liant pentru instituțiile oficiale și face ca tranzacțiile comerciale să funcționeze fără probleme. În politică, capitalul social este ceea ce le permite cetățenilor să lucreze împreună în grupuri și asociații pe care le numim societate civilă.
O democrație sănătoasă depinde de o societate civilă viguroasă: în astfel de condiții, cetățenii nu sunt indivizi izolați, ci sunt capabili să acționeze împreună în grupuri unite de pasiuni și interese comune.
Nu toate societățile sunt binecuvântate cu niveluri ridicate de încredere instituțională sau cu o încredere generalizată între cetățeni.
Cu multe decenii în urmă, sociologul Edward Banfield a descris un oraș din sudul Italiei despre care spunea că este caracterizat de ceea ce el a numit „familism amoral”. Într-o astfel de societate, oamenii aveau încredere doar în membrii familiei lor nucleare imediate; străinii erau priviți ca potențiale amenințări și ținuți la distanță. Ca urmare, sudul Italiei era în mare parte lipsit de tipurile de asociații voluntare care abundau în nord: cluburi de fotbal, ziare, societăți de ajutorare, sindicate și alte organizații care dădeau substanță vieții civice.
Cele două organizații care au înflorit în sud au fost Biserica Catolică și Mafia. Cea din urmă a fost rezultatul direct al neîncrederii: din cauza unui stat de drept slab și a neîncrederii în guvern, partenerii de afaceri nu se puteau baza pe stat pentru a pune în aplicare contractele sau pentru a le proteja drepturile de proprietate.
Trebuiau să folosească mafioți — cunoscuți și ca „oameni de onoare” — pentru a amenința cu violența în numele lor. Acest tip de aplicare privată a legii duce în mod firesc la o violență generală mai mare, pe măsură ce protectorii se transformă în extorcatori. Această patologie este evidentă nu doar în sudul Italiei, ci și în multe părți din America Latină și Asia.
Prin contrast, Danemarca și restul Scandinaviei sunt înțelese pe bună dreptate ca fiind societăți cu „încredere ridicată”. Această încredere se extinde atât pe orizontală, între cetățeni, cât și pe verticală, în relația cetățenilor cu statul. Oricine trăiește în această regiune știe că criminalitatea, corupția, frauda, trădarea și lipsa de onestitate există aici ca în orice altă societate, dar nivelul agregat al acestor disfuncționalități este mult mai scăzut decât în sudul Europei.
În cartea mea din 1996, Trust, am caracterizat Statele Unite ca fiind, de asemenea, o societate cu „încredere ridicată”. Aceasta nu a fost o judecată excentrică din partea mea; există o lungă istorie de observatori externi care au remarcat că Statele Unite aveau parte de niveluri ridicate de încredere.
Marele scriitor francez Alexis de Tocqueville, după ce a călătorit prin Statele Unite în anii 1830, a remarcat că democrația americană era susținută de ceea ce el numea o puternică „artă a asocierii”, în care cetățenii obișnuiți se reuneau cu ușurință într-o gamă largă de cluburi, asociații de cartier, organizații religioase și altele asemenea. Acest lucru, a remarcat el, era în contrast puternic cu Franța sa natală, unde, spunea el, nu puteai găsi zece francezi care să se adune spontan pentru un scop comun.
Nu aș mai caracteriza Statele Unite ca fiind o societate cu „încredere ridicată”. Începând cu anii 1990, am asistat la o polarizare crescândă a societății americane. Această polarizare a fost inițial politică, bazată pe preferințele diferite în materie de politici ale democraților și republicanilor. Disponibilitatea de a coopera dincolo de liniile de partid a scăzut. Polarizarea s-a adâncit constant, în special în anii 2010, și a evoluat în ceea ce sociologii numesc „polarizare afectivă”, ceea ce înseamnă că partizanii nu mai erau pur și simplu în dezacord pe teme de politică publică, ci credeau că adversarii lor erau profund rău intenționați și lipsiți de onestitate.
Odată cu ascensiunea lui Donald Trump, am avut un lider politic care nu a făcut niciun efort pentru a unifica țara sau pentru a fi un președinte pentru toți americanii; mai degrabă, el a folosit politic neîncrederea și i-a demonizat pe toți cei care nu erau de acord cu el, numindu-i „marxiști, maniaci și nebuni”.
Această pierdere a încrederii sociale nu s-a produs doar în Statele Unite, ci a afectat și multe alte țări. Ea se manifestă prin teorii ale conspirației: credința că societatea este manipulată din culise de o elită obscură, ale cărei înțelegeri secrete trebuie dezvăluite.
Acest tip de populism este alimentat de o serie de factori sociali și tehnologici. În multe societăți a existat o separare între locuitorii zonelor urbane mari și diverse și cei care trăiesc în mediul rural. Acest lucru reflectă o diviziune accentuată bazată pe nivelul de educație. Orășenii educați tind să voteze pentru partidele liberale, în timp ce mișcările populiste se bazează de obicei pe alegătorii din mediul rural și din orașele mici.
Tehnologia a contribuit, de asemenea, la această polarizare. Răspândirea internetului și a rețelelor sociale a schimbat natura interacțiunii sociale. Cetățenii care înainte se bazau pe un număr mic de canale media controlate de elite pot acum obține informații de oriunde din lume.
Tipurile de filtre care controlau calitatea informațiilor au fost subminate, ceea ce a dus la apariția unor universuri informaționale paralele în care nu există o înțelegere comună a realității empirice.
Încrederea este, de asemenea, critică în relațiile internaționale. Nu există un stat de drept internațional, deoarece nu există un suveran global care să impună regulile. Dreptul internațional este mai degrabă normativ decât juridic prin natura sa, articulând reguli și comportamente pe care statele cred că alte state le vor urma, cel mai probabil. Acest lucru face ca încrederea să fie foarte importantă: ordinea globală depinde de statele care își fac comportamentul viitor previzibil prin respectarea unei serii de norme informale.
Din 1945, stabilitatea globală s-a bazat pe descurajare. Încă de la început, s-a realizat că țările se puteau apăra de armele nucleare doar cu mare dificultate. Doar amenințarea credibilă a represaliilor nucleare a menținut pacea. Descurajarea s-a extins și asupra războiului convențional și a fost consacrată în angajamentul prevăzut la Articolul 5 din Tratatul NATO, conform căruia un atac împotriva unui membru al alianței va fi considerat un atac împotriva tuturor. Concurenții și inamicii internaționali nu trebuiau să creadă în valorile tale, dar trebuiau să creadă că vei folosi cu siguranță forța ca răspuns la o agresiune.
Poate că cea mai importantă normă internațională care a existat din 1945 este norma împotriva folosirii forței pentru a dobândi teritoriul și resursele unui alt stat suveran.
Această normă a fost mult mai puternică decât norma împotriva folosirii forței militare în sine și a fost urmată de Statele Unite până de curând, chiar dacă America a purtat numeroase războaie și a lansat multiple intervenții militare în întreaga lume. Statele Unite și-au justificat acțiunile în termeni defensivi sau în termeni de prevenire a unor schimbări politice adverse. Războiul din Coreea și Războiul din Golf din 1991 au fost purtate ambele în mod explicit pentru a susține principiul interzicerii cuceririi teritoriale. Războiul din Vietnam a fost purtat pentru a preveni preluarea Vietnamului de Sud de către Nord; invazia Afganistanului a fost purtată pentru a elimina amenințarea din partea al-Qaida, care tocmai atacase Turnurile Gemene din New York, în timp ce Războiul din Irak din 2003 a fost lansat pentru a opri presupusele arme de distrugere în masă irakiene. În cele din urmă, multe dintre aceste temeri s-au dovedit a fi extrem de exagerate, dar problema a fost eroarea de judecată, și nu urmărirea interesului propriu.
Acest lucru ne aduce la evenimentele de la începutul acestui an și la cererea lui Donald Trump de a prelua Groenlanda. Ceea ce a fost deosebit de șocant la această mișcare a fost faptul că nu a fost justificată de niciun principiu de autoapărare sau de apărare a valorilor politice.
Mai degrabă, a fost o acaparare flagrantă și egoistă a teritoriului și resurselor unei țări suverane care era un aliat loial prin tratat al Statelor Unite. Acest lucru a fost în concordanță cu convingerea lui Donald Trump că Statele Unite ar fi trebuit să pună mâna pe petrolul Irakului după eliberarea țării de sub dictatura lui Saddam Hussein. Această mentalitate a predominat în lumea secolului al XIX-lea, marcată de ciocniri între puteri imperiale, dar a fost alungată în urma istoriei tragice de la începutul secolului al XX-lea, când ambițiile teritoriale au provocat două războaie mondiale.
Astăzi, politica externă a lui Donald Trump s-a unit cu politica sa internă. De la revenirea în funcție în ianuarie, președintele a încercat să conducă țara prin decrete, ocolind numeroasele mecanisme de control și echilibru stabilite de Constituția SUA pentru a-i limita puterile. Cu alte cuvinte, el este un potențial lider autoritar.
În mod similar, a ignorat constrângerile legale și normative asupra comportamentului internațional american. A impus tarife vamale, determinate acum de Curtea Supremă ca fiind ilegale, practic fiecărei țări din lume (indiferent dacă erau locuite de ființe umane sau nu).
Președintele Trump a folosit forța în mod unilateral în nouă ocazii, culminând cu atacul comun cu Israelul asupra Iranului din 28 februarie. Făcând acest lucru, el a ocolit Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, precum și Congresul SUA, căruia îi este încredințată responsabilitatea de a autoriza războaiele conform Constituției. Când Trump a fost întrebat de un jurnalist ce l-ar împiedica să acționeze unilateral pe scena globală în viitor, el a spus „propria mea moralitate”. Având în vedere că moralitatea sa pare adesea asemănătoare cu cea a unui șef mafiot, acest lucru nu este foarte liniștitor.
Prin amenințările sale la adresa Groenlandei, Donald Trump a distrus orice încredere rămasă în relația nord-atlantică. Europenii s-au întrebat, pe bună dreptate, dacă se mai poate avea vreodată încredere în Statele Unite. Iar în acest moment, aș spune că răspunsul este nu.
Există mai multe motive pentru aceasta. Cel mai important este că Partidul Republican s-a schimbat dincolo de orice recunoaștere.
Înainte de 2016, era un partid dedicat comerțului liber, guvernării limitate, deschiderii față de imigrație, apărării puternice a aliaților și unei ordini mondiale democratice. De la ascensiunea lui Donald Trump, acesta s-a unit în jurul unei agende „America First” care dorește să închidă Statele Unite față de lumea exterioară. Trump a favorizat în mod deschis dictaturi precum Rusia lui Putin, Coreea de Nord a lui Kim Jong Un și China lui Xi Jinping în detrimentul țărilor democratice din Europa și Asia. El a erodat în mod vizibil încrederea în interiorul Statelor Unite, atacând oponenții interni ca fiind dușmani și trădători, și a degradat calitatea discursului prin atacuri personale brutale la adresa celor percepuți ca inamici. Am menționat mai devreme că încrederea depinde de virtuțile morale ale onestității și seriozității, ceva străin unui lider care minte fără rușine, practic cu fiecare propoziție pe care o rostește.
Cred că europenii ar fi naivi să creadă că în viitor se va putea avea încredere în America pentru a-și îndeplini obligațiile asumate prin tratat față de NATO. Aceasta nu este o chestiune juridică, ci una morală: dacă președintele SUA nu este interesat să își susțină aliații, atunci Articolul 5 este o literă moartă, indiferent de statutul său juridic.
Europa nu are altă opțiune decât să își asume întreaga responsabilitate pentru propria securitate și să remodeleze atât NATO, cât și Uniunea Europeană pentru a permite o acțiune colectivă mult mai puternică. Europenii au sperat în 2020 că Statele Unite vor reveni la vechea lor formă odată cu alegerea lui Joe Biden, și totuși alegătorii americani au reușit să îl realeagă pe Donald Trump în 2024, în ciuda faptului că acesta a încercat să răstoarne alegerile anterioare.
Vreau, totuși, să închei pe o notă mai optimistă. În ciuda daunelor aduse instituțiilor în ultimul deceniu, cred că mecanismele de checks and balances integrate în sistemul american continuă să funcționeze. Cele mai importante dintre aceste controale sunt alegerile.
Există o mulțime de dovezi că Donald Trump va fi repudiat ferm la alegerile parlamentare parțiale din noiembrie viitor, și că democrații ar putea recâștiga nu doar Camera Reprezentanților, ci și Senatul. Recentele alegeri din Ungaria au arătat că alegătorii pot face alegeri clare și pot respinge lideri autoritari precum Viktor Orbán. Nu cred că temerile pe care mulți oameni le aveau anul trecut cu privire la un val populist în creștere care va mătură Europa se vor adeveri. Donald Trump nu s-a dovedit a fi liantul unificator care menține unită extrema dreaptă europeană. Niciun partid nu va dori să se lege strâns de un om de 80 de ani, îmbătrânit și cu un declin mental evident, care pare să piardă controlul asupra evenimentelor, atât în țară, cât și în străinătate.
Încrederea internațională radiază spre exterior pornind de la niveluri ridicate de încredere pe plan intern. Acesta este locul în care Danemarca poate juca un rol important de lider. Forța instituțiilor interne ale Danemarcei este, în ultimă instanță, ceea ce îi garantează poziția în Europa ca bastion al democrației și al guvernării eficiente, fiind un model de urmat pentru multe alte țări. Și sper că ideea de „a ajunge ca Danemarca” va fi o sursă de inspirație și pentru americani, în timp ce încearcă să își revină după asaltul actual asupra instituțiilor lor.
