Pe 6 mai — prima zi a avanpremierei celei de-a 61-a Expoziții Internaționale de Artă a Bienalei de la Veneția — ploaia a început să cadă peste oraș înainte de zorii zilei.
La intrarea în Giardini, grădinile publice ale orașului transformate în fiecare an impar în scena lumii internaționale a artei, vizitatorii condamnați să aștepte la cozi nesfârșite au fost întâmpinați nu de obișnuita coregrafie a mărcilor de lux și a platitudinilor curatoriale, ci de un cort negru de protest, decorat cu steagurile Ceceniei, Tatarstanului și ale altor națiuni asuprite din cadrul Federației Ruse. Acțiunea, intitulată „De la marginile imperiului la laguna deschisă”, a fost organizată de Memorial Italia, Art Against Aggression, and the Free Nations League. La intrare erau atârnate portrete satirice cu Vladimir Putin. Chiar înainte de deschiderea porților Bienalei, vizitatorii și jurnaliștii primiseră deja un indiciu că expoziția din acest an se va desfășura mai puțin ca o sărbătoare a artei contemporane și mai mult ca o reglare de conturi politică.
Către ora 11:00, când ploaia s-a oprit în sfârșit, câteva zeci de jurnaliști cu aparate foto, microfoane și echipamente de televiziune se adunaseră în fața Pavilionului Rusiei.
În apropiere, un detașament de polițiști dotați cu scuturi anti-revoltă se mișca nervos de pe un picior pe altul, în timp ce comisarul poliției venețiene se plimba de colo-colo, vizibil agitat. Deodată, a zărit-o în mulțime pe Katia Margolis — forța intelectuală din spatele protestelor anti-ruse — și s-a grăbit spre ea. Margolis l-a asigurat cu calm că demonstrația va rămâne pașnică.
Câteva clipe mai târziu, orice urmă de ordine s-a prăbușit. Zeci de tinere — unele purtând cagule roz, altele coronițe tradiționale ucrainene din flori — s-au năpustit spre mulțimea de jurnaliști și polițiști în sunetul asurzitor al muzicii rock, ținând în mâini fumigene aprinse. Carabinierii au format imediat o linie de apărare, blocând intrarea în Pavilionul Rusiei. Un fum roz și des a acoperit haosul, în timp ce jurnaliștii se străduiau să surprindă imagini prin confuzia creată.
Pussy Riot și activistele feministe ucrainene de la Femen își lansaseră asaltul asupra a ceea ce semăna din ce în ce mai mult nu cu un pavilion național, ci cu un buncăr ideologic asediat.
Fumul a devenit în scurt timp albastru cu galben — culorile drapelului ucrainean. Femeile au dansat pe treptele pavilionului, strigând sloganuri împotriva războiului, reluate de mulțime, în timp ce reporterii se împingeau unii pe alții pentru a obține fotografiile care aveau să apară în câteva ore pe primele pagini ale presei internaționale.
Așa s-a deschis „In Minor Keys”, expoziția creată de Koyo Kouoh, prima femeie africană numită director artistic al Bienalei de la Veneția. Kouoh, care a murit subit în mai 2025, cu un an înaintea deschiderii, cu greu și-ar fi putut imagina că expoziția pe care o concepuse ca pe o explorare a subtilității, a intimității și a registrelor emoționale fragmentate va începe, în schimb, cu nori de fum, poliție anti-revoltă și confruntare geopolitică. Ritmul Bienalei nu mai semăna deloc cu o compoziție în chei minore. Devenise un marș militar întrerupt de explozii.
Cauza acestei transformări a fost decizia lui Pietrangelo Buttafuoco, directorul Bienalei de la Veneția, de a invita din nou Federația Rusă, Israelul și Republica Islamică Iran să participe la expoziție. Decizia nu a fost doar o provocare. A fost un act politic fără precedent.
Buttafuoco întruchipa schimbarea politică ce acaparase instituțiile culturale italiene sub guvernul Giorgiei Meloni. Fost activist al Frontului Tineretului din cadrul Mișcării Sociale Italiene, de orientare neofascistă, Buttafuoco și-a construit cariera ca jurnalist de dreapta și polemist, cultivând o imagine publică situată undeva între intelectualismul decadent și provocarea ideologică. În scrierile sale, el și-a exprimat în repetate rânduri admirația pentru Vladimir Putin, pe care l-a descris cândva drept „singurul om de stat cu adevărat de dreapta”. Numirea sa la conducerea Bienalei a semnalat din start un proiect cultural care depășea cu mult sfera artei: încercarea de a remodela marile instituții ale Italiei în conformitate cu sensibilitățile dreptei naționaliste.
Rusia fusese absentă de la Bienală încă de la începutul invaziei sale pe scară largă în Ucraina, în 2022. Pavilionul Israelului rămăsese închis din 2024, pe fondul protestelor tot mai ample legate de Gaza. Iranul nu mai participase de la Revoluția Islamică din 1979. Cu toate acestea, Buttafuoco a prezentat revenirea lor ca pe o apărare eroică a libertății artistice împotriva cenzurii.
În practică, însă, invitarea lor a scos la iveală o contradicție pe care lumea artei globale încercase ani la rând să o evite direct: instituțiile de artă contemporană vorbesc din ce în ce mai mult limbajul eticii, dar rămân structural dependente de banii oligarhilor, de influența autoritară și de oportunismul politic.
Veneția pur și simplu a făcut ca această contradicție să devină vizibilă.
Republica Islamică Iran s-a retras cu câteva zile înainte de deschidere, aparent pentru că evenimentele din Orientul Mijlociu real deveniseră mai stringente decât participarea simbolică la cosmopolitismul imaginar al lumii artei. Rusia și Israel, în schimb, au acceptat cu entuziasm. Moscova a recunoscut imediat ceea ce Buttafuoco probabil că nu a reușit să înțeleagă: că redeschiderea Pavilionului Rusiei îi oferea Kremlinului nu o oportunitate artistică, ci un spectacol geopolitic. După ani de izolare culturală, Rusia putea pretinde acum că este un participant legitim la civilizația europeană — nu pe câmpul de luptă, ci în centrul simbolic al culturii internaționale.
Când jurnalistul englez George Nelson a dezvăluit participarea Rusiei, în luna martie, indignarea s-a răspândit aproape instantaneu. O petiție lansată de by Art Against Aggression a strâns rapid peste o mie de semnături din partea unor politicieni, intelectuali, curatori și artiști. Oficialii ucraineni au condamnat public decizia.
Membrii Parlamentului European au cerut anularea participării Rusiei. Ceea ce ar fi putut rămâne odată doar o controversă internă a lumii artei a escaladat rapid într-o criză politică internațională.
Guvernul Giorgiei Meloni a încercat imediat să se distanțeze de consecințele propriei sale numiri. Ministerul Culturii din Italia a emis o dezmințire extraordinară, afirmând că administrația Bienalei a acționat în contradicție cu politica externă a Republicii Italiene.
Alessandro Giuli, ministrul italian al culturii, l-a atacat public pe Buttafuoco și a cerut reanalizarea deciziei. Simultan, douăzeci și doi de miniștri europeni ai culturii au semnat un apel comun prin care îndemnau conducerea Bienalei să revină asupra hotărârii.
Criticile au escaladat cu o viteză uimitoare. Comisia Europeană a avertizat oficial Bienala că i-ar putea suspenda sau anula o finanțare europeană de 2 milioane de euro, alocată până în 2028, dacă decizia nu va fi anulată. Politicienii din opoziția italiană au descris redeschiderea Pavilionului Rusiei drept o catastrofă morală și politică. Apoi au urmat scurgerile de informații.
Ziarele Open și La Repubblica au publicat corespondența dintre oficialii Bienalei și reprezentanții ruși, care data din 2025, aducând în discuție posibilitatea ca însăși Bienala să fi încălcat sancțiunile Uniunii Europene atunci când a negociat revenirea Rusiei. Pe 30 aprilie, juriul internațional al Bienalei a demisionat în semn de protest.
Cu toate acestea, Buttafuoco a refuzat să cedeze. El s-a apărat folosind retorica familiară a deschiderii artistice și a luptei împotriva cenzurii, prefăcându-se că nu înțelege — sau poate înțelegând prea bine — că Pavilionul Rusiei nu mai funcționa ca un spațiu de reprezentare artistică în niciun sens real al cuvântului. Devenise o extensie a spectacolului de stat rusesc, un alt instrument în lunga campanie a Kremlinului de a transforma cultura într-o scenă de teatru geopolitic.
Ironia era devastatoare.
Zeci de ani, Bienala de la Veneția a cultivat iluzia că arta contemporană se situează deasupra politicii, transcendând granițele și ideologiile prin limbajul universal al creativității. Dar în 2026, realitatea a invadat în cele din urmă terenurile expoziționale cu o forță incontestabilă.
Fumigenele din afara Pavilionului Rusiei au scos la iveală ceea ce Bienala încercase de mult timp să ascundă: că instituțiile de artă nu sunt spații neutre plasate în afara istoriei, ci câmpuri de luptă unde puterea, banii, ideologia și violența se înfruntă pentru legitimitate sub masca culturii.
Buttafuoco a pus paie pe foc. Chiar în prima zi a avanpremierei, el a aruncat instituția veche de 131 de ani în cea mai profundă criză existențială din istoria sa.
Protestele au continuat pe tot parcursul zilei. La Pavilionul Poloniei, miniștrii culturii din Ucraina, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia și Moldova au emis o declarație comună prin care condamnau participarea Rusiei și avertizau că țările lor și-ar putea reconsidera cu totul implicarea viitoare în cadrul Bienalei.
Spre seară, un grup de politicieni polonezi condus de Bartłomiej Sienkiewicz — europarlamentar și fost ministru al Culturii în Polonia — a demonstrat în fața Pavilionului Rusiei purtând bannere pe care scria: „Bienala de la Veneția = Spălarea Crimelor de Război Rusești” și „Fără bani europeni pentru o Bienală cu Rusia”.
Activiștii ruși din opoziție li s-au alăturat, purtând steaguri rusești anti-război alb-albastru-alb și scandând lozinci anti-Putin. Poliția anti-revoltă a așteptat lângă pavilion, dar, spre deosebire de prima parte a zilei, nu a blocat imediat accesul. Acest lucru a permis provocatorilor pro-ruși agresivi să se miște prin mulțime, fotografiind și intimidând protestatarii. Timp de câteva ore, spațiile Bienalei au semănat mai puțin a expoziție de artă și mai mult a versiune în miniatură a fracturilor politice care sfâșie Europa contemporană.
Pe 7 mai, Pussy Riot a organizat un alt protest, încercând să mărșăluiască prin Piața San Marco spre sediul central al Bienalei de pe Grand Canal. Poliția a oprit acțiunea în piața principală, dar femeile cu cagule roz au ajuns totuși la sediul lui Buttafuoco și au acoperit fațada în nori de fum colorat. Imaginea era aproape prea evidentă: sediul celei mai vechi expoziții de artă din Europa dispărând în spatele fumului provocat de un incendiu politic pe care propriul său director îl declanșase.
Ziua următoare a adus un gest și mai sumbru. Danila Tkachenko — fotograful și artistul rus care fugise din Rusia după ce încercase să organizeze o acțiune împotriva războiului în timpul paradei militare din 2022 din Piața Roșie — a ajuns la Scuola Piccola Zattere, o fundație de artă finanțată de Viktoria Mikhelson, fiica unui oligarh rus profund conectat la economia militaro-industrială care susține războiul împotriva Ucrainei. Acolo, Tkachenko și-a crestat cuvântul „ARTĂ” pe propriul piept.
Acțiunea a fost un protest împotriva a ceea ce el a numit „spălarea artei”: transformarea instituțiilor culturale occidentale în mecanisme de purificare a banilor oligarhilor și a influenței autoritare prin retorica unui dialog cultural neutru. Simbolismul era imposibil de ratat.
La Veneția, arta nu mai apărea ca un tărâm autonom al libertății sau al frumuseții. Devenise o rană sculptată direct în corpul uman.
Evident, nu doar artiștii ruși din opoziție au protestat împotriva revenirii Federației Ruse la Veneția. Rețeaua Asociațiilor Ucrainene a organizat o acțiune intitulată „Pavilionul Invizibil”.
Zoia Zvynyatskivska, coordonatoarea proiectului, a distribuit prin tot orașul afișe fictive care anunțau expoziții, concerte și lecturi literare ale artiștilor și poeților ucraineni uciși în timpul războiului. Fiecare afiș era tăiat agresiv cu aceeași propoziție: „Anulat deoarece autorul a fost ucis de Rusia”. Acest demers a fost remarcabil de eficient tocmai prin simplitatea sa. Spre deosebire de spectacolele cu fumigene ale Pussy Riot și Femen, „Pavilionul Invizibil” a transformat absența însăși într-o expoziție. Artiștii morți, excluși pentru totdeauna de la Veneția, au devenit participanții invizibili ai Bienalei.
De asemenea, a devenit din ce în ce mai clar că nu toți italienii erau pregătiți să accepte transformarea Veneției într-o scenă pentru propaganda culturală rusă.
Pe 9 mai, partidul politic Radicali Italiani a organizat un marș de la Palatul Dogilor până la intrarea Bienalei, protestând împotriva a ceea ce participanții au descris drept normalizarea propagandei putiniste sub pretextul dialogului artistic.
Un aspect semnificativ a fost faptul că, spre deosebire de unele demonstrații împotriva Pavilionului Israelian — dintre care mai multe au degenerat în ciocniri cu poliția —, protestele anti-ruse nu s-au transformat niciodată în violențe grave. Atmosfera a rămas tensionată, teatrală și încărcată de emoție, dar în mare parte disciplinată. Acest lucru a contat. Protestele împotriva Pavilionului Rusiei au fost îndreptate mai puțin împotriva vizitatorilor individuali, cât mai ales împotriva deciziei instituționale de a readmite reprezentarea culturală a unui stat deschis agresiv, implicat într-un război pe scară largă împotriva Ucrainei.
În ciuda avalanșei de critici, Buttafuoco a găsit și susținători — veniți din zone politice și culturale neașteptat de diferite. Pe 8 mai, Matteo Salvini, liderul partidului Lega Nord, viceprim-ministru și ministru al infrastructurii în guvernul de coaliție condus de Meloni, a vizitat Bienala și s-a oprit intenționat la Pavilionul Rusiei pentru a declara că arta ar trebui „să rămână imună la boicoturi și interdicții”.
De asemenea, Salvini a criticat public ministrul culturii din Italia pentru refuzul de a participa la deschiderea expoziției controversate. Venind din partea unui politician recunoscut de mult timp pentru simpatiile sale față de Putin, o astfel de susținere nu a fost deloc surprinzătoare. Mai neașteptată a fost însă atitudinea adoptată de Emilia Kabakov, văduva artistului Ilya Kabakov.
În timpul deschiderii Pavilionului Venețian, Buttafuoco i-a mulțumit public Emiliei Kabakov pentru sfaturi și sprijin. Aceasta prezenta „Jurnalul venețian”, o instalație pe care ar fi realizat-o împreună cu regretatul ei soț. În numeroase interviuri, Kabakov s-a pronunțat împotriva excluderii Pavilionului Rusiei, repetând în esență retorica lui Buttafuoco despre libertatea artistică și pericolele cenzurii culturale. Simbolismul era dureros.
Una dintre figurile centrale ale artei nonconformiste sovietice târzii — o tradiție construită istoric pe rezistența în fața presiunii autoritare — era acum invocată pentru a apăra revenirea reprezentării oficiale a statului rus în timpul unui război în plină desfășurare. Paradoxul a scos la iveală cât de profund poate fi deturnat limbajul „dialogului” și al „deschiderii” pentru a legitima aproape orice realitate politică.
Mulți observatori au încercat să compare cea de-a 61-a Expoziție Internațională de Artă cu faimoasa Bienală a Disidenței din 1977. Comparația, însă, era fundamental înșelătoare. În 1977, Bienala a oferit vizibilitate artiștilor disidenți din blocul sovietic, care fuseseră reduși la tăcere de regimurile autoritare.
În 2026, disidența s-a desfășurat pe străzile din afara pavilioanelor. Protestatarii nu cereau includerea vocilor reprimate; ei protestau împotriva reabilitării instituționale a unor state acuzate de crime de război și represiune. Pavilioanele rusesc și israelian nu simbolizau excluderea din Europa, ci mai degrabă incapacitatea instituțiilor culturale europene de a stabili limitele compromisului moral.
Aceasta nu a fost Bienala Disidenței. A fost Bienala Nemulțumirii.
Într-un anumit sens, Rusia lui Putin a obținut un succes chiar mai mare decât ar fi putut anticipa în mod realist. Dacă strategii culturali ai Moscovei sperau să pună în scenă întoarcerea triumfală a Rusiei pe scena artistică europeană după ani de izolare, Buttafuoco le-a oferit ceva mult mai valoros: haos în interiorul uneia dintre cele mai vechi instituții culturale din Europa, conflict deschis între țările participante, presiuni din partea Comisiei Europene și chiar fracturi vizibile în cadrul propriei coaliții de guvernare conduse de Giorgia Meloni. Pavilionul Rusiei nu a mai funcționat doar ca spațiu expozițional. A devenit un detonator geopolitic plasat în mijlocul Giardini-ului.
Ironia finală a apărut pe 9 mai. Un ecran a fost instalat brusc în spatele intrării de sticlă a Pavilionului Rusiei, difuzând imagini cu luarea cu asalt a pavilionului de către Pussy Riot și Femen.
Curatorii deciseseră, se pare, să transforme protestele împotriva prezenței lor într-o medalie de onoare — dovada propriului lor presupus martiriu în numele libertății artistice. Această însușire a fost cinică, dar revelatoare: până și opoziția însăși putea fi absorbită și reciclată într-un spectacol.
Nadia Tolokonnikova, care condusese protestul din Giardini, a reacționat imediat. Ea a acordat public administrației pavilionului un termen de douăzeci de ore pentru a elimina imaginile și le-a amintit de o ironie subtilă. Conform legislației ruse contemporane, Pussy Riot a fost desemnată drept organizație extremistă, iar distribuirea materialelor extremiste se pedepsește cu închisoarea. Practic, Pavilionul Rusiei se transformase accidental într-un contravenient la adresa propriei legislații autoritare impuse de statul pe care pretindea că îl reprezintă.
Nota redacției
Konstantin Akinsha Istoric de artă, curator de expoziții, jurnalist de investigație. Locuiește în Kiev.
