În gura imperiului
– cum am fost la mustață să fim parte din Imperiul Rus –
„Cine cuteza să zică că ofițerul, om împărătesc, era necinstit și mâncător săracilor?“ (Zilot Românul)
Din cei 145 de ani între 1683 și 1829, un sfert au fost ani de război duși în Principate între turci, ruși și austrieci. Practic, în memoria colectivă a acestui popor, o ocupație rusească la fiecare generație sau mai des, era ceva obișnuit. Suntem primii din istoria modernă a României care trăiesc în altă realitate istorică, una cu totul neobișnuită: de 31 de ani nu avem graniță comună cu Imperiul Rus. Ce s-a întâmplat acum 31 de ani? A apărut Ucraina (…). Dar ce căuta Rusia în Principate atât de des? – vă puteți întreba legitim. Dacă punem întrebarea așa, înseamnă că noi considerăm situația curentă – un stat român independent, european, în proces de modernizare – un dat istoric, și atunci ne mirăm ce căutau rușii aici. Am putea pune și altfel întrebarea: Cum se face că am scăpat să fim parte din Imperiul Rus? E o întrebare absolut îndreptățită. Ucraina a căzut în ghearele Imperiului doar puțin înainte să fim în același pericol. Și avem un experiment istoric pe viu, pe pielea noastră: Basarabia. Aceste multe bătălii din Principate erau parte din procesul de expansiune a imperiului țarist care în acea epocă avea loc pe două fronturi de-a lungul Mării Negre, cu scopul de a ajunge la Constantinopol: pe la noi și prin Caucaz. Uitați-vă la hartă și gândiți-vă la imperiu ca la un clește care strânge Marea Neagră prin două părți, cu vârful țintind strâmtorile. Deci, pe partea asta a cleștelui, Ucraina e înghițită și Imperiul ajunge la noi. De cealaltă parte, pică în următoarea sută de ani cecenii, georgienii, armenii, tot Caucazul. (…)
Gavril Bănulescu-Bodoni, născut în Transilvania, la Bistrița, oficial bisericesc la nivel regional (Kiev, Crimeea, Principate), deci integrat în elita imperială, dar promotor al culturii românești în limitele imperiale, creator al unei bisericii românești supuse Moscovei. E necunoscut în România, dar e nume de bulevard central la Chișinău. Acest Gavril Bănulescu personifică un scenariu alternativ al istoriei noastre: așa ar fi fost românitatea toată sub Imperiu. Un fir istoric de care am fost aproape, dar nu s-a întâmplat. De ce? Pentru că niște oameni au visat ca țara lor încă nenăscută să fie parte din alt spațiu civilizațional: Europa.”
Continuăm azi cu capitolul 4 din ”Cine a făcut România – Răscrucile noastre”. Este un capitol care descrie seria istorică de evenimente prin care Valahia și Moldova erau înghițite în expansiunea Imperiului țarist.
Dacă vrei să o citești pe toată odată, înscrie-te la newsletter și vei primi un pdf.
Dacă vrei să o iei încet, vom publica aici capitolele pe rând.
______________
Am tot făcut aluzii la Rusia până acum și cred că e momentul să luăm problema în piept.[1]
E greu să ne imaginăm astăzi cât de tare apăsa prezența Rusiei pe grumazul Principatelor și pe traiectoria lor spre modernitate. Sunt două motive pentru această limitare a noastră. Primul ține de mândrie. Ne place să învățăm istoria noastră ca și cum trăim cumva în vid. Străinătatea există doar ca să ne facă rău și să o înfrângem din când în când în bătălii eroice, fără nici un context istoric. Mai ales epoca asta despre care vorbim este plină de găuri în imaginarul popular pentru că nu prea are voievozi glorioși. Deși ce se întâmpla aici pe la 1800 e mult mai relevant pentru cum arată România astăzi decât ce se întâmpla aici pe la 1400. La 1800, se instala rămânerea în urmă față de procesul accelerat de modernizare a Vestului – vom avea un capitol imediat despre asta.
Nu ne place să ne gândim că am fost câmp de bătaie între câteva imperii. Din cei 145 de ani între 1683 și 1829, un sfert au fost ani de război duși în Principate între turci, ruși și austrieci[2]. La asta se adaugă ani mulți de ocupație militară de către Rusia sau Austria. După 1829, urmează incursiunea amintită de la 1848, apoi războiul din Crimeea are un front și aici. Practic, în memoria colectivă a acestui popor, o ocupație rusească, la fiecare generație sau mai des, era ceva obișnuit.
Al doilea motiv pentru care uităm asta e că noi, generația mea, suntem primii din istoria modernă a României care trăiesc în altă realitate istorică, una cu totul neobișnuită în istoria noastră: de 31 de ani nu avem graniță comună cu Imperiul Rus. Ce s-a întâmplat acum 31 de ani? A apărut Ucraina. Ucraina și Rusia au reintrat spectaculos în viața noastră odată cu invazia rusă acolo, dar, altfel, să fim cinstiți, ignoram și pe cel mai mare vecin al nostru (Ucraina) și pe cel mai mare inamic istoric al nostru (Rusia), acum aparent o țară îndepărtată.
Dar ce căuta Rusia în Principate atât de des? – vă puteți întreba legitim. Dacă punem întrebarea așa, înseamnă că noi considerăm situația curentă – un stat român independent, european, în proces de modernizare – un dat istoric, și atunci ne mirăm ce căutau rușii aici. Am putea pune și altfel întrebarea: Cum se face că am scăpat să fim parte din Imperiul Rus? E o întrebare absolut îndreptățită.
Poate că ni se pare normal să vorbind în acești termeni despre Ucraina, nu despre România. Din nou, este o perspectivă istorică inversă în timp. Ucraina a căzut în ghearele Imperiului doar puțin înainte să fim în același pericol. Aceste multe bătălii din Principate erau parte din procesul de expansiune a imperiului țarist care în acea epocă avea loc pe două fronturi de-a lungul Mării Negre, cu scopul de a ajunge la Constantinopol: pe la noi și prin Caucaz. Uitați-vă la hartă și gândiți-vă la imperiu ca la un clește care strânge Marea Neagră prin două părți, cu vârful țintind strâmtorile.
În 1654, Ucraina era parte dintr-un animal politic foarte ciudat, care se numea Republica polono-lituaniană. Înainte, aceasta fusese parte din Lituania. Da, Lituania s-a întins până la Marea Neagră! Să ne ferească Dumnezeu să se apuce lituanienii să-și dorească Lituania Mare. La un moment dat, Lituania s-a unit cu Polonia și polonezii au luat Ucraina la ei, în interiorul Republicii polono-lituaniene. Acest stat era cel mai întins din Europa la momentul său de glorie, se vedea ca fiind cel mai democratic și se lupta pentru întâietate culturală cu Apusul. Polonezii au făcut greșeala istorică să vrea să îi catolicizeze și să îi asimileze pe ucraineni. Limba actuală ucraineană seamănă mai mult cu poloneza decât cu rusa.
Au avut loc mai multe răscoale. Cea mai mare a fost cea condusă de hatmanul cazac Bohdan Hmelnițki în 1654. Bogdan a semnat un tratat cu Rusia. Prin tratatul de la 1654, Rusia spunea că Ucraina va fi o țară autonomă, nu se va băga în treburile sale interne, va respecta toate libertățile căzăcești, iar Biserica Ortodoxă Ucraineană nu va fi supusa Moscovei, va fi supusă doar patriarhului cel mare de la Constantinopol. Rusia nu și-a respectat promisiunile. Tratatul în 1654 este sărbătorit de ruși ca o mare uniune între Ucraina și Rusia, iar de către ucraineni ca o mare nenorocire, o mare trădare. Numele lui Bohdan Hmelnițki este blestemat de către patrioții ucraineni. „O, Bohdan, copilul meu, dacă aș fi știut te-aș fi sugrumat în leagăn.“ Asta îi zice maica Ucraină în versuri hatmanului, în poezia romantică a lui Taras Șevcenko, cel mai mare poet ucrainean, un fel de Eminescu al lor. Dacă aș fi știut că semnezi cu rușii, te-aș fi strâns de gât în leagăn – cum sună metafora asta!
În următorii 50 de ani, ucrainenii și-au dat seama că au scăpat de dracul și au dat de tac-su. A avut loc o răscoală după alta. În 1708, Ivan Mazepa, hatmanul de atunci, s-a aliat cu Suedia, care era în război cu Rusia. Bătălia de la Poltava, care este în Ucraina de astăzi, a fost câștigată de ruși și a fost o mare victorie. Drept răzbunare pentru că își voiau libertățile înapoi, rușii omoară 30.000 de civili cazaci ucraineni.
De altfel, acest Mazepa este până azi o obsesie a propagandei rusești. A fi mazepist e o altă insultă pentru patrioții ucraineni, cum sunt și „banderovist“ sau „nazist“. În epocă, răscoala sa a produs impresie în Europa – războaiele ruso–ucrainene au început devreme să fie o senzație continentală. Mazepa a fost făcut celebru de Voltaire în epoca luminilor, cu o poveste în care el, polonez fiind, este prins cu nevasta altui nobil, legat dezbrăcat de un cal și alungat. Calul fiind din Ucraina, ajunge aproape mort de foame și frig pe meleagurile natale ale… calului. Unde e salvat de țărani. Apoi e ales hatman. Atât de cool era povestea, încât s-a răspândit, Byron a scris un poem despre Mazepa cu varianta asta. Doar că e falsă. Omul era ortodox, boier ucrainean, care atunci erau amestecați cu polonezii, și asta era o bârfă de la curtea polonă, preluată eronat de Voltaire.[3]
Între Mazepa și Hmelnițki stă soarta Ucrainei, ale cărei elite au oscilat mereu între a se răscula și a participa la proiectul imperial rus, ignorând faptul că ucrainitatea lor este o problemă la transformarea imperiului în stat național rusesc. Războiul actual din Ucraina este ultima zbatere a Imperiului.
Deci, pe partea asta a cleștelui, Ucraina e înghițită și Imperiul ajunge la noi. De cealaltă parte, pică în următoarea sută de ani cecenii, georgienii, armenii, tot Caucazul. Să vedem ce urmează în următoarea sută de ani la noi.
La 19 ani după alianța dintre Hmelnițki și Rusia avem primele alianțe între domnitori români și țar: Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore Ghica al Munteniei trec de partea polonezilor într-un conflict cu turcii și apoi caută protecție la țarul Alexei Romanov. Dar Petru cel Mare este cel care stabilizează granița Rusiei aproape de Moldova și de atunci contactele devin permanente. E drept că marea așteptare a unui protector creștin care să-i apere de sultan e înșelată destul de rapid. Neculai Costin, fiul mult mai celebrului său tată, Miron Costin, povestește ultragiat nu doar că Petru nu ținea postul cel creștinesc – ceea ce e cu totul credibil, având în vedere că țarul modernizator al Rusiei trata ortodoxia ca pe o pacoste și a desființat patriarhia rusească cât a fost domn, renunțând să numească un patriarh. Dar nu asta a stricat relațiile cu moldovenii, ci faptul că, la primul ospăț dat de Petru pentru vizitatorii de peste Nistru, aceștia s-au trezit a doua zi furați de bunurile lor: „N-au scăpat fără pagubă mai nici un boier și nefurat de Muscali, cui pistoale, cui rafturi, cui epângele, nice boier, nice slugă“[4]. Astfel încât Xenopol ajunge să zică că nici n-am luat bine contact cu rușii și a și apărut o partidă antirusească condusă de Iordache Roset și mai sus pomenitul Neculai Costin.
Dar momentul-cheie eu zic că a fost la Stănilești. Acolo am avut un noroc istoric chior, am scăpat la mustață să fim înghițiți de imperiu. În 1711, s-au bătut rușii cu turcii, și noi, sau măcar moldovenii, am fost aliați cu rușii. Însă, spre norocul nostru, am luat bătaie. În Moldova domnește Dimitrie Cantemir, un fiu de domn crescut la Stambul, perfect integrat în cultura turcească, pe care turcii îl trimit ca să aibă pe cineva sigur aici. Dimitrie se aliază totuși cu Petru cel Mare împotriva turcilor. În 1711, semnează Tratatul de la Luțk. Petru promite că Moldova va fi independentă de-a pururea, condusă de dinastia Cantemireștilor, că nu se va amesteca în treburile noastre interne și totul va fi bine și frumos. Petru vine la Iași cu alai. Urmează bătălia cu turcii care are loc la Stănilești pe Prut, unde turcii, spre surpriza tuturor, îi bat pe ruși și pe moldoveni. Și așa am pierdut bătălia care ne-a salvat țara. Rusia a mințit în mod repetat asupra acestui gen de garanții pe care le acordase lui Cantemir. El nu avea de unde să știe, dar va fi și acesta un tipar.
În 1783, ca să se apere de Persia, Georgia a semnat un tratat cu Rusia prin care ar fi trebuit să rămână o țară liberă, sub protectoratul Rusiei. Dinastia locală ar fi trebuit să conducă în continuare. După doar 13 ani, Rusia a anexat Georgia. Când Rusia încerca să se extindă prin Țările Române, încă nu începuse expansiunea în Caucaz. La momentul Stănilești, nici Crimeea nu fusese încă cucerită, nordul Mării Negre abia urma să devină Noua Rusie, cea pe care o consideră Putin azi parte sacră din Rusia eternă. Așa e că nu mai pare atât de ridicolă întrebarea: cum de am scăpat să nu fim parte din Imperiu?
Xenopol a lansat la noi această perspectivă asupra bătăliei de la Stănilești: „Căci atingerea mai îndelungată și mai adâncă a românilor cu rușii fusese înlăturată prin nenorocirea lui Petru de la Stănilești“[5].
Și, odată ajunși în zonă, urmează acel secol de care vorbeam, de războaie permanente. Ba doar se luptă în Principate, ba le ocupă de-a dreptul, dar fără excepție rușii le jefuiesc. Moldova este ocupată în 1739. Mai târziu, din lunga domnie a Ecaterinei II, prietena de condei a lui Voltaire și vedetă de serial pe Netflix, memoria colectivă a românilor reține cei cinci ani de ocupație, 1768–1774, în care armata rusească impune biruri mai grele decât turcii, întreaga aprovizionare se face pe spinarea populației locale și, pe lângă toate astea, ofițerii ruși confiscă animalele și alte bunuri peste cerințele oficiale, animale și bunuri pe care le vând negustorilor de la Odesa și astfel se îmbogățesc. Povestea se repetă la fiecare ocupație. Ofițerii ruși aduc cu ei haine occidentale, dar și corupție și obiceiul spolierii pentru interes personal, de se vaită săracul Zilot Românul: „Cine cuteza să zică că ofițerul, om împărătesc, era necinstit și mâncător săracilor“[6].
Până la urmă, din acest război rușii iau Crimeea și austriecii se autoservesc cu o bucată din Moldova, iau Bucovina. Moldova istorică începe să se deșire. Noi ocupații militare: 1787; 1806–1811. Din nou un mare război ruso–turc. Și de data asta Rusia este decisă să anexeze cu totul Moldova și Valahia. Nu există un destin predefinit al României. Pur și simplu am avut noroc: Napoleon, în nebunia lui, fără nici o legătură cu Țările Române, a invadat Rusia. Rușii s-au panicat și au renunțat să mai ceară și Valahia, și Moldova întregi, au cerut doar Basarabia. Am fost la câteva zile și o trădare a negociatorului turc să nu pierdem Basarabia atunci. Sau invers: am fost la mustață să fim anexați. Scriu acest text când Putin sărbătorește pe un stadion invazia în Ucraina. Sau încearcă să sărbătorească, pentru că nu merge bine. Un stadion plin aplaudă cum un tip, mare cântăreț pop, cântă o melodie rusească foarte cunoscută care zice așa:
Ucraina, Crimeea, Belarus și Moldova,
Aceasta este țara mea.
Sahalin și Kamceatka și munții Urali,
Aceasta este țara mea.
Krasnodar, Siberia și regiunea Volga,
Kazahstan, Caucaz și Balticele de asemenea,
Aceasta este țara mea.
Deci asta este țara lor: Moldova, Crimeea, Ucraina. Asta învață ei la școală. Peste tot este țara lor. Până unde se întinde Rusia? Până unde vrea ea. Vi se pare absurd un scenariu în care înlocuiți „Moldova“ cu „România“? De ce?
Și totuși, cum de am scăpat? Teoria mea e că exact ce ne-a făcut să fim călcați în picioare în atâtea campanii militare a fost tot factorul care ne-a salvat: intersecția a trei imperii. Ca orice joc în trei, această situație a dus atât la instabilitate, cât și la reechilibrări imprevizibile. Constanta era conflictul ruso–turc, pentru că rușii erau puterea în ascensiune și voiau ceva de la turci, capitala lor în speță. Austriecii interveneau, ba de partea turcilor, ba de partea rușilor. Și, când factorul austriac nu a mai fost de ajuns, a intervenit factorul Vest – Anglia și Franța se temeau de o Rusie prea puternică și intrau în joc. Treptat, echilibrul instabil a făcut ca Austria să se mulțumească cu Transilvania și Principatele să fie co-administrate de ruși și de turci, cu factorul rusesc din ce în ce mai puternic. De asta doreau unii pașoptiști să menajeze turcii și să lupte cu rușii: nu era o întâmplare, ci finalul unui tipar istoric. Tratatul de la Kuciuk Kainargi a pus capăt în 1774 unui alt război de șase ani. Țarul a căpătat prin ambasadorul la Constantinopol drept de apărare a supușilor creștini din imperiu. Acesta va fi cuiul lui Pepelea care va extinde influența rusească în Principate.[7]
În 1787, turcii și austriecii erau în aceeași echipă, în 1789, austriecii au ocupat Valahia și se pregăteau să o anexeze. Izbucnirea Revoluției Franceze a făcut ca împăratul austriac să se grăbească cu pacea și a renunțat la anexare. Cum Ecaterina II a Rusiei era ocupată cu expansiunea de cealaltă parte a Mării Negre, în Caucaz, nici Rusia nu a anexat nimic, și principatele s-au întors la turci. Tratatul de la Iași a lăsat însă consuli ruși la București și Iași, care aveau să înceapă a se comporta ca viceregi.[8] Au urmat războaiele din 1806 și 1811, între ele Principatele fiind ocupate de ruși.
Românii nu sunt rusofobi, românii sunt pățiți
Cum ziceam mai sus, toate aceste perioade de ocupație însemnau noi prilejuri prin care sentimentele românilor față de ruși să devină și mai negative. Entuziasmul din vremea lui Cantemir s-a stins câte puțin cu fiecare campanie militară, când rușii tratau Principatele ca teritorii ocupate care ar trebui să întrețină armatele lor. În perioada de ocupație din 1806–1812, principele Alexandru Ipsilanti a fugit pur și simplu pentru că nu mai făcea față cererilor de bani din partea ocupanților. Armata rusă a preluat direct conducerea Principatelor și a impus taxe sălbatice: după estimări, Moldova plătea rușilor de trei ori mai mult și Valahia de cinci ori mai mult decât turcilor.[9]
La asta se adăugau cererile de bunuri, animale și obligarea populației să participe la nevoile de transport – 20.000 de căruțe a câte doi țărani și patru boi cerea generalul Kutuzov (viitorul erou din războiul cu Napoleon) în Muntenia. Tot el, prin amanta sa localnică, Lucsandra Bărcănescu, vindea pe mii de galbeni demnitățile publice: de pildă, a pus un „conte“ Dudescu caimacan peste Oltenia pentru 3.000 de ducați.[10] Atât de grozavă era spolierea, încât un prinț și feldmareșal rus medita că „popoarele care locuiesc aici niciodată nu vor fi binevoitoare Rusiei“[11]. Avea dreptate.
În 1826, convenția de la Akerman încheie un nou război și face din cuiul lui Pepelea de-a dreptul un baros: domnitorii se aleg doar cu consimțământul Rusiei. „Acordul“ Rusiei înseamnă de facto controlul Rusiei, cum a înțeles domnul imediat ales pe noul procedeu – Ionică Sturza care nu a mers mai departe cu Constituția cărvunarilor. Revenirea domniilor pământene a însemnat și că puterea de a numi domnii trece de la Stambul la Petrograd. Tot de facto, Rusia devine putere colonizatoare în Principate. 1826–1856 reprezintă lungul protectorat rusesc, încheiat dramatic, spectaculos și cu consecințe uluitoare pentru modernizarea României, abia după o intervenție occidentală.
„Nimic nu se face fără învoirea consulului general al Rusiei“, zice consulul prusac.[12] Ar putea fi invidie diplomatică, dar dacă trecem în revistă cam ce făcea un consul rus în Principate, te cam ia cu friguri. Primele școli superioare în limba română din Moldova și Valahia au fost închise la ordinul consulilor ruși. Cenzura ziarelor și revistelor era făcută de domnitor la ordinul consulilor, care erau atenți la orice urmă de liberalism și de conștiință națională (ideea rușilor că doar ei pot fi naționaliști și că oricare altul este ilegitim nu e de azi, ci vine din istorie). Primele două reviste scoase de Kogălniceanu sunt interzise pe rând din acest motiv. I se interzice să predea la Academia Mihăileană pentru că în cursul de istoria românilor se referă și la cei din Basarabia. Rusia nu doar că trebuia să fie de acord cu numirea domnitorului – îl alegea sau preselecta candidații mai târziu când s-au organizat alegeri pe Regulamentele Organice –, dar toți demnitarii puteau fi numiți de domn doar cu acordul Rusiei. Cazurile din justiție se câștigau cu o șpagă la consulul rus. Domnitorul era tratat ca un slujbaș: avem cazuri de mari boieri care nu și-au pus problema să caute domnia, știut fiind ce umilințe presupunea. Povestește Neagu Djuvara: „În 1827, consulului Prusiei, Kreuchely, care credea că-l măgulește spunându-i că, pesemne, el avea să fie viitorul domnitor ales al Munteniei, marele ban Bălăceanu îi răspunde că va avea grijă să nu se întâmple așa ceva, căci ce cinste este sa fii domnitor când un simplu consul te poate dojeni și îți poate da porunci“[13]. Mihail Sturza a trebuit să își mute băieții de la studii la Paris la Berlin, consulul rus considerând că la Paris pot învăța idei liberale (am menționat deja că Mihail Kogălniceanu s-a mutat și el, fiind plecat cu fiii domnului acolo). Același Sturza cerea umil voie consulului rus să meargă la băi.[14]
Și dacă nu îl credem pe consulul prusac, să îl ascultăm pe același Kogălniceanu, pribegit după 1848: „De la 1834 până astăzi ce măsură obștească se adoptase în țară, ce lege se propusese adunării […] înainte de a primi învoirea ministerului roșienesc, ce dregător măcar fu orânduit fără primirea consulilor rusești“[15].
O țară unde o altă țară decide cine ce funcție are, cine câștigă în justiție, ce presă apare, ce școli se închid, ce cursuri se țin și unde își dă șeful statului copiii la învățătură e destul de aproape de statutul de colonie.
E drept că situația românilor din Basarabia a fost mereu mai proastă. În pofida promisiunilor inițiale, Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost scoasă din subordonarea patriarhului de la Constantinopol, cum erau atunci cele două Biserici ortodoxe din Principate. De fapt, Rusia a încercat acest lucru în timpul ocupației pentru toată Moldova și pentru Valahia, cei doi mitropoliți s-au surghiunit la mănăstiri în semn de protest față de încălcarea rânduielilor bisericești. În locul lor, a fost numit Gavril Bănulescu-Bodoni. Acesta fusese anterior mitropolit al Crimeii, apoi al Kievului. După plecarea rușilor și ruperea Basarabiei, a fost retras doar în Basarabia. Ruptura în Biserica basarabeană a rămas până astăzi, acolo existând două Biserici ortodoxe românești, una ascultând de Patriarhia Rusă (majoritară de departe), alta, de Patriarhia Română. Bulevardul Bănulescu Bodoni e strada lungă și dreaptă de la Chișinău, care trece printre Guvern și statuia celebră a lui Ștefan cel Mare. Acest Bănulescu tipărea cărți în română și susținea petițiile către țari ale boierilor basarabeni, care cereau respectarea autonomiei țării, așa cum fusese promisă de ruși. Evident, ca din toate promisiunile făcute ucrainenilor sau georgienilor, nimic nu a rămas. Tipăriturile românești și educația românească au fost interzise și a început un proces de rusificare care a reușit în orașe în mare parte. Doar existența unui rural masiv, profund neconectat la modernitate a salvat românitatea în Basarabia (e greu să rusifici o populație pe care nu o educi, nu îi oferi nici un serviciu public, nu o încetățenești și nu o faci în nici un fel parte din lumea modernă). În 1829, orice formă de autonomie a fost anihilată și Basarabia a devenit o gubernie ca oricare alta.
Gavril Bănulescu-Bodoni, născut în Transilvania, la Bistrița[16], oficial bisericesc la nivel regional (Kiev, Crimeea, Principate), deci integrat în elita imperială, dar promotor al culturii românești în limitele imperiale, creator al unei bisericii românești supuse Moscovei. E necunoscut în România, dar, după cum am spus, e nume de bulevard central la Chișinău. Acest Gavril Bănulescu personifică un scenariu alternativ al istoriei noastre: așa ar fi fost românitatea toată sub Imperiu. Un fir istoric de care am fost aproape, dar nu s-a întâmplat. De ce? Pentru că niște oameni au visat ca țara lor încă nenăscută să fie parte din alt spațiu civilizațional: Europa.
A fi parte din Imperiu versus a te strecura printre imperii într-un proiect de modernizare – acestea erau alegerile.
Dar, stați puțin, Regulamentele Organice? Modernizatorul Kiseleff? Avem bulevard mare cu numele său, nu?
A fost, de fapt, prima Constituție a Țărilor Române, spune Vlad Georgescu în a sa istorie a românilor. Dar tot el spune că „la 1822, cărvunarii păruseră a fi fost în câștig; la 1831 însă, era limpede că modernizarea țării se va face în conformitate cu programul marii boierimi care a știut foarte abil să se folosească de prezența rusă pentru a moderniza numai atât cât i se părea a fi în propriul său interes. Prima construcție modernă a românilor nu a fost, de fapt, decât soluția modernizatoare a clasei politice conducătoare, ceea ce explică limitele sale și repetatele atacuri la care a fost supusă, până la simbolica sa ardere publică la 1848“[17]. Și aici este cheia de interpretare. Regulamentele Organice au fost o Constituție, dar una atât de retrogradă, încât formaliza un echilibru de forțe în care cele mai retrograde voci dețineau un monopol constituțional absolut pe putere.
Se organizau alegeri și apărea o adunare boierească. Acolo votau doar boierii. În Moldova, întreg corpul electoral era de 359 de oameni, dintre care 85 de boieri de rang mare care votau separat. În Muntenia, întreg corpul electoral era compus din 439 de oameni, 798 în cele două Principate.[18] Chiar și așa, suntem în situația ridicolă în care Rusia legiferează un sistem de alegere a domnitorului, dar nu îl aplică, preferând să numească direct. Înainte de 1848, doar o singură dată a fost ales domnul în Țara Românească (acel Bibescu care a predat puterea și a fugit apoi de frica rușilor la ’48), iar în Moldova nu a fost ales niciodată.
Xenopol spune că, prin tratate succesive cu turcii și prin Regulamentul Organic, rușii încercau să impună în Principate „un sistem de ocârmuire așa de îndepărtat de ideile nouile precum nu se mai întâlnea nicăieri în Europa“[19].
Kiseleff pregătea Țările Române pentru anexare, Dunărea fiind o frontieră naturală a Imperiului Rus mai potrivită. De altfel, asta e logica trecerii unor regulamente aproape identice în cele două Principate: nu era un pas spre unire, ci un pas spre viitorul episod în care ambele urmau să fie gubernii ale Imperiului. Acesta nu e un proces de intenție, ci ceea ce scria Kiseleff în scrisorile sale.[20]
În istoriografia română, Regulamentul organic are o presă mai bună decât merită. Este un lucru benefic că, după câteva secole de domnie complet arbitrară și numire directă din afară a domnilor, avem, în sfârșit, niște reguli. Dar este complet ridicol ca, în epoca în care toată Europa avea diverse forme de liberalizare, Principatele să formalizeze un regim premodern atât de restrictiv. Pe lângă aranjamentele politice, pentru țărani Regulamentele sunt o catastrofă. În fața forțelor capitalismului, vechile aranjamente dintre țărani și boieri – țăranii au dreptul la a folosi o parte din moșii pentru hrana lor versus muncă pe moșia boierului – încep să nu mai funcționeze. În loc să lase relația comercială între muncă și pământ să funcționeze, Regulamentele execută o brutală intervenție, inaugurând, practic, legislația „învoielilor“ agricole prin care țăranul este obligat să muncească un număr de zile pentru boier – în acest caz, Regulamentele legiferează mult mai mult decât era practica curentă, atât de mult încât regimul însuși trebuie să revină și să corecteze textul legii după mișcări țărănești.
Bine, dar nu a scris el Regulamentele, ci niște comisii compuse din mari boieri, se poate spune în apărarea lui Kiseleff. Da și nu. Comparați Regulamentele cu Constituția cărvunarilor, ca să ne dăm seama ce puteam avea fără influența Rusiei. Prin formalizarea stării premoderne, Regulamentele au blocat modernizarea României. Sufocând agenții modernizatori normali în acțiunea lor politică, Rusia administra Principatele ca pe o prelungire a regimului său retrograd și feudal.
Chiar și acest aranjament este încălcat de cea care l-a impus, Rusia. După intrarea în vigoare a Regulamentelor, începe un adevărat scandal pentru că rușii doresc să îl completeze cu un articol care spune că nu poate fi modificat fără acordul lor. Kiseleff plecase și noul consul rus falsifică Regulamentele adăugând noul articol, despre care zice că scăpase la tipar. Articolul este scris de mână peste exemplarul oficial. Opoziția condusă de Ioan Câmpineanu se retrage din Adunare acuzând domnitorul că este controlat de ruși. Iată, deci, că primele scandaluri și lupte politice erau despre Rusia. Ioan Câmpineanu este exilat după acest scandal și începe astfel lupta care îl va face lider revoluționar.
Nu doar că nu era agent al modernizării, dar Rusia își mandatează agenții din Țările Române să-i vâneze și să-i marginalizeze pe modernizatori și ideile lor. Instrucțiunile date de Ministerul de Externe Rus către consulii care acționau ca viceregi în noile colonii erau explicite în a cere principilor să nu lase aceste țări să fie, cum spune spumos Xenopol, târâte „de ideile liberale“ și „răsturnătoare“.
De altfel, domnitorul Mihai Sturza promite ferm că „voi îndrepta luarea mea aminte cea mai serioasă asupra purtarei acelora care adăpându-se în străinătate cu principii false ar fi umpluți de doctrine pierzătoare“[21].
Nu foarte pierzătoare doctrinele alea, așa cum va arăta istoria. Dar pentru asta va trebui ca Rusia să fie pierzătoare în războiul Crimeii, care va schimba totul.
______________
[1]. Vezi și episodul cu acest subiect de pe canalul meu de YouTube, Mogul TV, sub titlul „De câte ori ne-a invadat Rusia?“.
[2]. Vladimir Zincenco, Războaiele! România și Rusia, aliați și inamici, Neverland, București, 2022.
[3]. Thomas Prymak, „Voltaire on Mazepa and early eighteenth century Ukraine“, Canadian Journal of History, 47, 2012.
[4]. Citat de A.D. Xenopol, op. cit., p. 17.
[5]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 17.
[6]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 22.
[7]. Keith Hitchins, Românii: 1774–1866, Humanitas, București, 2013.
[8]. Keith Hitchins, op. cit., p. 65.
[9]. Vladimir Zincenco, op. cit.
[10]. Constanța Vintilă-Ghițulescu, op. cit.
[11]. Citat de Vladimir Zicenco, op. cit., p. 25.
[12]. Citat de A.D. Xenopol, op. cit., p. 142.
[13]. Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, Humanitas, București, 1995, p. 235.
[14]. Cu excepția istorisirii lui Neagu Djuvara, toate aceste exemple sunt culese din A.D. Xenopol, op. cit.
[15]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 247.
[16]. Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul European, Iași, 1998.
[17]. Citat în Cristian Preda, Rumânii fericiți: Vot și putere de la 1831 până în prezent, Polirom, Iași, 2021, p. 18.
[18]. Cristian Preda. op. cit.
[19]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 114.
[20]. Cristian Preda. op. cit.
[21]. A.D. Xenopol, op. cit. p. 203.
