Poimâine se fac trei luni de când a căzut guvernul. Nu a mai fost vreo criză așa de lungă. Recordul data din toamna-iarna lui 2009. Mai precis, de la căderea, tot prin moțiune de cenzură, a guvernului Boc. Petrecută pe 13 octombrie. Ca și acum, debutul crizei a fost și atunci legat de plecarea PSD din guvern. Pe 23 decembrie 2009 se rezolvase, însă, totul și un nou guvern pornea la drum. Situația era mai tensionată acum 17 ani. Răsturnarea cabinetului s-a produs în plină competiție pentru fotoliul de la Cotroceni. Geoană, care conducea PSD, a crezut că, dacă-l dă jos pe Boc, cu care fusese până atunci un an în coaliție, îl va doborî și pe Băsescu. Ca și-n alte ocazii, calculul făcut de Geoană a fost eronat. Și așa s-a făcut că Boc s-a întors la cârma guvernului.
Mai e ceva important privitor la criza de atunci. Deși era la finalul primului său mandat și era văzut ca perdant de presă, de sociologi și chiar de unii dintre fideli, Băsescu n-a pregetat să-și facă datoria constituțională. L-a desemnat, mai întâi, la două zile după ce picase Boc, pe Lucian Croitoru să formeze un nou guvern. Parlamentul l-a respins, PSD colaborând foarte frumos cu PNL și cerând președintelui să-l mandateze pe un anume Klaus Iohannis. La două zile după ce L. Croitoru a fost refuzat, Băsescu a trimis o altă propunere camerelor, Liviu Negoiță. Care a făcut și el o listă a cabinetului. În treacăt fie zis, fiindcă știu că vă pasionează subiectul, Cătălin Predoiu figura, ca ministru al Justiției, în ambele guverne. Și mai interesant e faptul că parlamentul a refuzat pur și simplu să fixeze o dată pentru audierea miniștrilor propuși de al doilea candidat desemnat. Negoiță și-a depus mandatul la câteva zile după realegerea lui Băsescu.
În 2026, evenimentele se petrec la o viteză mult redusă. Bolojan a picat pe 5 mai. Cea dintâi propunere de nou premier – Eugen Tomac – a fost făcută de N. Dan abia pe 4 iunie. Zece zile mai târziu, Tomac își depunea mandatul și era însărcinat să formeze un guvern Adrian Veștea. După alte zece zile, echipa propusă de acesta a fost respinsă de Parlament. De atunci încoace, președintele nu a mai făcut vreo propunere, refuzând să aleagă între cele două variante cu care au venit PNL-USR și, respectiv, PSD, adică S. Mureșan și S. Grindeanu. El a cerut partidelor să indice ce majoritate ar avea, iar acestea nu s-au grăbit să mai facă vreun efort.
Pe 14 august se împlinește termenul de 60 de zile prevăzut de Constituție, pentru dizolvarea camerelor, în caz că o a doua propunere de premier ar pica la vot. Ce se va întâmpla atunci?
Va folosi președintele „șantajul” alegerilor anticipate, pentru a forța fosta coaliție să accepte un compromis și să se refacă, așa cum și-a dorit din mai încoace?
Va mobiliza Grindeanu nu doar SOS, PÎR și POT, ci și UDMR, celelalte minorități și neafiliații, ca să treacă un guvern bicolor PSD-UDMR?
Vor cere PNL și USR, ca și AUR, alegeri anticipate, mizând pe imposibilitatea agregării unei majorități?
Niciuna din aceste soluții nu e ușor de realizat. Dar e greu de imaginat o alta. Cea mai la îndemână pare să fie a doua, fiindcă fracțiunile indicate ar avea 236 de mandate, adică 50,83% din totalul voturilor din camere. Ea poate fi consolidată de o raliere a platformei conservatoare din PNL, care ar transforma, de altfel, guvernul în unul tricolor, fiindcă Gorghiu & co. nu și-ar da votul chiar degeaba.
