Discursul lui Trump la ONU ne-a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie (și nu era), că ne îndreptăm într-o direcție greșită. Unii dintre noi, din ignoranță, rea-voință sau incapacitate (tipic europeană) de a ieși din zona de confort, preferă să ignore realitatea, riscurile și, în general, vocea rațiunii, sperând că a face alegeri conservatoare și a te agăța de amintirea unei lumi care nu mai există de mult va face universul să conspire la îndeplinirea fanteziilor noastre geopolitice.
Dar să revenim la cel mai pacifist lider american din istorie, care a încheiat, în funcție de discurs, între 5 și 8 războaie (inclusiv cele pur imaginare dintre Albania și Aberbaijan sau dintre Cambodgia și Armenia, cele care nu s-au încheiat de fapt, precum cel dintre Republica Democrată Congo și Rwanda, sau cele care au rămas la stadiul de conflicte economice, precum cel dintre Egipt și Etiopia) și care e mai puternic astăzi chiar și decât legile matematicii (ca atunci când a promis reducerea prețului medicamentelor în SUA cu 1000%).
Dar cum a verifica factual afirmațiile lui Trump în 2025 este deja o pierdere de timp și de litere, mă voi concentra, așa cum am făcut și în cazul unui articol precedent privind discursul lui Xi Jinping, pe paradigma din spatele acestor afirmații. Cum vede Trump lumea? Nu cred că expresia „a nu vedea pădurea din cauza copacilor” s-a aplicat vreodată mai bine decât în acest caz. Trump pare că vede situații care există independent, pe o perioadă limitată de timp, iar rezolvarea lor presupune abordări exclusiv tactice.
Iar tactica principală pare să fie cea de forțare a unei soluții fără a aborda cauzele, care oricum nu sunt înțelese. Astfel, chiar și atunci când se găsesc soluții, acestea au o speranță de viață extrem de redusă (asta dacă nu se nasc deja „moarte”). Astfel, poate paradoxal, chiar și atunci când are dreptate, Trump greșește, pentru că paradigma este greșită și, prin urmare, soluțiile vor fi inevitabil nesustenabile.
De exemplu, Trump a criticat în timpul discursului ONU ca organizație birocratică ineficientă, care trimite doar scrisori conținând termeni puternici și amenințări pe care nu le pune niciodată în aplicare. Această afirmație este corectă, dar SUA și Trump însuși au contribuit semnificativ la valoarea sa de adevăr prin definanțarea ONU sau prin folosirea repetată a dreptului de veto când vine vorba de sancțiuni împotriva partenerilor, tactică adoptată și de Rusia sau China până în punctul în care ONU și-a pierdut într-adevăr rațiunea de a exista. Mai mult, pentru Trump, ONU este un vestigiu al lumii globalizate și multilaterale de care el încearcă să scape.
Trump a afirmat că Europa se autodistruge acceptând valuri de imigranți ilegali și continuând politicile de tranziție către energia verde. Și aici are dreptate, dar greșește. Migrația ilegală în sine nu este și nu a fost niciodată o problemă, cu atât mai puțin una existențială. Nu cred că e nevoie să mai aduc în discuție demonstrații complexe privind efectele economice benefice ale acesteia, mai ales în contextul crizei demografice prin care trece continentul nostru și care se va agrava spre sfârșitul secolului.
Unde are dreptate este faptul că această migrație a fost într-adevăr relativ necontrolată în ultimul deceniu și jumătate, punând atât o presiune crescândă pe sistemele de asigurări sociale ale „welfare state”-ului din Europa, cât și o presiune culturală asupra a ceea ce Trump a numit „moștenirea europeană”, referindu-se bineînțeles la cultura iudeo-creștină. În primul caz, problema nu e imigrația, ci sistemele prea generoase de ajutor social, care cresc presiunea fiscală și reduc drastic competitivitatea UE în toate domeniile economice majore. Nici în al doilea caz problema nu este imigrația în sine, ci politicile cvasi-inexistente de integrare socio-culturală, care au determinat auto-ghetoizarea unor grupuri de imigranți în marile orașe europene, cu efecte negative asupra infracționalității și siguranței publice, băgate sub preș timp de ani de zile de birocrația „politically correct” de la Bruxelles și exploatate de extrema dreaptă prin construirea de scenarii apocaliptice privind dispariția civilizației europene sau teorii ale conspirației precum „marea înlocuire”.
S-a preferat din nou ignorarea unor aspecte ale psihologiei colective a europenilor de rând în numele unor abstracții și utopii birocratice, iar costurile politice le plătim astăzi în AUR. Trump are dreptate și privind nesustenabilitatea politicilor climatice europene, dar mare parte din aceasta i se datorează tot lui, respectiv faptului că nu există la nivel mondial o coordonare în aceste politici, iar problemele globale precum schimbările climatice sau inteligența artificială nu se pot rezolva fără soluții globale. Când fiecare își urmărește doar propriul interes pe termen scurt, cei care gândesc strategic și urmăresc beneficiul colectiv pierd.
Donald Trump pare că vede relațiile internaționale nu ca pe un sistem, ci atomizat, la nivel bilateral și conflictual (sau cum ar spune diplomații de la Beijing, ca pe un joc cu sumă zero). Sunt numeroase cazuri în istorie în care generali care au câștigat majoritatea bătăliilor au sfârșit prin a pierde războiul pentru că au sacrificat prea multe resurse pentru victoriile de moment. Mai mult, el vede lumea în alb și negru, prieteni (supuși) și dușmani, importuri și exporturi. Astfel, aliații tradiționali ai SUA, printre care India, Brazilia și chiar Japonia, își reorientează politica externă, adaptând-o mai degrabă la paradigma chineză.
O cauză importantă a acestei schimbări o reprezintă chiar instabilitatea patologică a liderului de la Washington, care își schimbă ideile aproape după fiecare întâlnire bilaterală. Cum prea multe resurse ar trebui investite pentru a încerca (de cele mai multe ori inutil) să asiguri bunăvoința lui Trump și să îi prevezi mișcările, se preferă stabilitatea și predictibilitatea chineză, chiar cu anumite sacrificii.
Nu este exclusiv „vina” lui Trump. Din punct de vedere antropologic, se poate spune că civilizația occidentală are un sistem de gândire mai degrabă binar: bărbat-femeie, bun-rău etc. Dacă e să alegem un singur cuvânt care să ne reprezinte, acesta ar fi SAU. În schimb, civilizațiile asiatice tind să înțeleagă lumea în termeni holiști (a existat un experiment celebru, „Michigan Fish Test”, în care, puși în fața unui acvariu, occidentalii au descris peștii individual, iar asiaticii au descris întâi contextul, mediul, plantele și relația dintre pești), iar cuvântul-cheie pare să fie ȘI.
Lumea în care trăim e mai complexă ca niciodată, iar efectele sistemice contează mult mai mult decât comportamentul agenților individuali. Cei care vor câștiga pe termen lung sunt cei care înțeleg beneficiile cooperării și se văd pe ei înșiși ca parte a unui sistem. Trump sigur nu o poate face, SUA vom vedea, însă Europa trebuie. Europa a ales însă o altă cale. Dar nu, nu este calea principiilor, a valorilor europene, care reprezintă moștenirea noastră culturală și avantajul nostru moral și la care ar trebui să aderăm neclintit. Este calea dublului standard (condamnăm crimele împotriva umanității doar dacă nu sunt realizate de parteneri, de parcă genocidul e acceptabil dacă e făcut din răzbunare). Este calea umilinței fără beneficii în fața unui pseudo-aliat care își urmărește exclusiv propriul interes. Este calea care amplifică vulnerabilitățile noastre economice, tehnologice sau politice și ne izolează în irelevanță.
