Dacă nu mă înșel, totul a pornit de la competiția pentru primăria Capitalei organizată în 2016. Atunci, PNL a avut un comportament haotic, schimbându-și candidatul de trei ori: mai întâi, Cristian Bușoi, cel desemnat inițial, a fost schimbat cu Ludovic Orban, acesta i-a lăsat, după scurt timp, locul lui Marian Munteanu, care a fost înlocuit, la rândul său, cu Cătălin Predoiu. Apoi, ca și cum toate astea nu erau de ajuns, al patrulea candidat penelist a început să ceară retragerea din cursă a lui Nicușor Dan, care intrase și el în competiție, abandonul fiind necesar, zicea Predoiu, întrucât tabăra reformistă nu putea învinge decât printr-un abandon.
Detaliile acestei povești au fost uitate de multă lume, dar ceva-ceva a rămas, căpătând o amplă popularitate. Și anume ideea că orice victorie la urne are nevoie de un soi de sacrificiu făcut de ceilalți. Sau, altfel zis, că o competiție trebuie să nu fie pe de-a-ntregul, ci doar parțial liberă, întrucât unii dintre aspiranți sunt buni doar pentru retrageri tactice, care să-i îngăduie unui favorit jumătate șmecher, jumătate bleg să se impună.
De anul trecut, au apărut complicații. Pe de o parte, jocul „uite candidatul, nu e candidatul” a fost transferat în interiorul unui cuplu de partide: am văzut astfel PNL și PSD susținându-l împreună pe doctorul Cârstoiu, pentru ca, într-un al doilea moment, cele două partide să aibă fiecare câte un candidat. La aceleași alegeri locale, se făceau pariuri despre retragerea lui Piedone, care era dat la un moment favorit, dar care tot pica în sondaje. Simultan, PSD și PNL au pus la europene cap de listă o tehnocrată necunoscută, care de fapt chiar s-a retras, fiind înlocuită cu mult mai cunoscutul Tudose.
Asta n-ar fi fost nimic. Când s-au organizat prezidențialele, s-a vorbit mai mult despre retrageri decât despre înscrieri. Cel puțin asta era atmosfera în tabăra coaliției de guvernare. Azi, candidat la Cotroceni era Ciolacu, iar Ciucă urma să abandoneze; a doua zi, viceversa. După 24 de ore, unul dintre cei doi era dat ca ales sigur la Cotroceni și celălalt – la Palatul Victoria. Și tot așa. După fixarea candidaturilor, (aproape) nimeni n-a văzut venind uraganul fraudării în favoarea lui Georgescu, fiindcă toată lumea făcea calcule pornind de la cine s-ar fi putut retrage ca să tranșeze disputa. Când Ludovic Orban chiar s-a retras în favoarea Elenei Lasconi, unii au fost buimaci fiindcă fostul șef al PNL păruse hotărât să meargă până-n pânzele albe, chiar dacă avea un scor infim, iar alții – fiindcă au simțit că mișcarea de retragere poate produce o realiniere surprinzătoare.
Anularea scrutinului prezidențial și ascensiunea extremismului a sădit neîncredere și a debusolat oameni cu scaun la cap. Nici n-au apucat bine N. Dan și E. Lasconi să anunțe că intră-n joc, că suporterii fiecăruia dintre ei s-au grăbit să ceară retragerea celuilalt. Ba chiar cei doi candidați s-au întâlnit ca să discute chestiunea, rezultatul fiind că fiecare din ei a devenit și mai arțăgos cu celălalt. A urmat episodul în care candidata USR a anunțat că s-ar retrage în favoarea lui I. Bolojan, deși acesta nu-i ceruse un asemenea sprijin, dar nu și-n favoarea lui Dan, deși acesta îl așteptase.
Episodul cel mai recent a atins o culme greu de egalat. El s-a născut după ce candidatura lui Călin Georgescu a fost invalidată de CCR. Tabăra izolaționistă s-a temut că rămâne fără nicio voce. Așa că G. Simion și A. Gavrilă s-au pus de acord să se înscrie, dar și ca unul dintre ei să se retragă, dacă amândoi ar fi validați. Altfel zis: candidăm, ca să rămână măcar unul din noi, iar dacă suntem totuși acceptați amândoi, unul abandonează. BEC a admis, până la urmă, ca ambele nume să figureze pe buletinul de vot, dar cum un sondaj publicat 24 de ore mai târziu îi înfățișează pe cei doi candidați cu scoruri cvasi-egale, decizia privind retragerea pare insolubilă. La ora la care scriu articolul de față, cuplul Simion-Gavrilă a anunțat că ar putea plăti trei sondaje care să le arate cum trebuie aplicată doctrina „câștig dacă ieși de pe culoarul meu”.
Văzând cum evoluează lucrurile, mi-am amintit de un sistem electoral care a fost folosit decenii de-a rândul în Uruguay. Candidații se înscriau în cursă, dar erau obligați să își declare și afilierea la un „grup”, alături de cei cu care vădea afinități. Învingător era candidatul care avea cele mai multe voturi în cadrul „grupului” ce căpăta majoritatea opțiunilor, fie ea și relativă, fiindcă un alegător opta pentru un candidat, validând simultan „grupul” său. Nu era nevoie să te retragi ca să câștige cel mai bun…
