Între frustrări legitime…
Am încheiat anul trecut cu un val de furie si resentiment legat de refuzul austriecilor de a integra România în Zona Schengen. Suntem încă tratați ca și cum am fi cetățeni de mâna a doua, iar drepturile noastre nu sunt mereu respectate în restul statelor europene. Mai grav, însă, principalul loc în care ele nu sunt respectate este, de fapt, România. Nu doar capacitatea, dar și apetitul guvernului României de a folosi oportunitatea fără precedent oferită de PNRR sunt extrem de reduse.
Deși MCV-ul a fost închis, raportul pe 2022 privind statul de drept făcut de Comisia Europeană evidențiază probleme pe care le cunoaștem prea bine: garanțiile insuficiente privind sistemul judiciar, slăbirea DNA-ului prin reducerea competențelor si capacităților de a recruta personal, lipsa de independență a mass-mediei publice, un proces legislativ netransparent, care nu e bazat pe consultări publice. Românilor care vor să se întoarcă din diaspora în țară le este, de multe ori, trântită ușa în nas, prin nerecunoașterea diplomelor, birocrație excesivă sau lipsa unor măsuri care să vizeze reintegrarea lor.
Toate acestea sunt realități de netăgăduit și nu ar trebui să ne mire că unii dintre compatrioții noștri, pe fondul insecurității geopolitice și economice, încep să își pună întrebări despre utilitatea Europei și/sau despre cât de mult aceasta chiar reprezintă un spațiu politic comun, cu reguli care se aplica tuturor în mod egal.
… și proiecția unui model ideal,
și totuși. Din nou și din nou, în momentele critice în care democrația e sub asediu (fie că vorbim despre Revoluția Portocalie din Ucraina, protestele împotriva OUG 13, sau, mai recent, imaginea femeii georgiene fluturând steagul UE în fața forțelor de poliție) oamenii se raliază în spatele imaginii UE.
Ceea ce ne amintește că Europa nu e doar un spațiu geografic, ci și un vis de libertate. Ca orice vis, uneori e contrazis de realitate și provoacă decepții. Fiind un proiect bazat pe soft power, el nu are mereu capacitatea de a impune, ci se bazează, în mare parte, și pe voința statelor membre de a se uni în spatele unor valori comune, dar și a cetățenilor de a trage la răspundere guvernele care derapează de la aceste valori.
Uneori Europa are capacitatea de atracție necesară încât să facă posibile măsuri dificile și să determine schimbări concrete în viața de zi cu zi. E suficient să privim schimbările pe care le-a adus în România în perioada pre-aderare, dar și în anumite momente critice care au urmat aderării. Europa nu a fost și nu va fi mereu acolo să apere democrația pentru noi, deoarece are de înfruntat propriile crize și, totodată, are de consolidat instituțiile ei.
Pentru prea multă vreme ne-am fixat măsurile pe care trebuia să le adoptăm ca să intrăm în UE și apoi ca să ne conformăm cu legislația europeană ca singur proiect de reformare al României. Europa, de una singură, nu poate suplini lipsa de viziune la nivel național din mai multe motive. Primul este faptul că nu există o singură Europa. În interiorul Uniunii Europene coexistă o multitudine de modele politice și sociale, iar guvernele și cetățenii diferitelor state au viziuni foarte diverse despre acea destinație comună pe care ne-am fixat-o împreună: un continent democratic și prosper. Multitudinea aceasta de viziuni face parte din farmecul Europei și din zumzetul democrației de la Bruxelles.
Dar noi, unde ne situăm? O aşteptare legitimă ar fi fost ca România să fie mai pregătită decât orice alt stat membru pentru a profita de momentul istoric al deschiderii negocierilor de aderare cu Republica Moldova și Ucraina. Însă dezbaterea pe acest subiect nu e animată de noi. Ci de țări precum Franța sau Austria. Deşi trei din cinci state vecine ale României sunt acum şi candidate la UE şi în pofida faptului că avem experienţa recentă a propriei aderări, nu reușim încă să avem un impact asupra unei dezbateri atât de cruciale pentru viitorul regiunii.
Al doilea și cel mai important motiv pentru care nu putem face recurs doar la Europa pentru modernizare este că o schimbare reală, persistentă și consecventă nu poate veni decât pe baza unei motivații reale, asumate de către politicieni și aprobate prin vot de către cetățeni. Europa, din păcate, nu ne poate ajuta aici.
… către o variantă trăită a Europei
Cred că avem nevoie de o “Europa dinăuntru”. De un proces în care armonizarea stilului nostru de viață, al valorilor și normelor sociale cu cele ale celorlalte state europene să fie o consecință, nu o destinație. Așa cum o arată sociologi precum Barbu Mateescu, procesul acesta e unul care se întâmplă deja. Pe măsură ce demografia României se schimbă, noile generații de români ajung la maturitate fiind născuți europeni și socializați într-un spațiu cultural global, în care informația e mereu la îndemână. Ei înțeleg mai bine decât noi importanța implicării și afirmării propriilor opțiuni și din punctul acesta de vedere au o cultură politică mai dezvoltată. Uneori e un proces care se întâmplă mai lent decât ne-ar plăcea, iar emigrația tinde să îl lungească și mai mult. Istoria nu se vede decât rareori cu ochiul liber. De asemenea, s-a dovedit că europenizarea prin emigrare nu funcționează – nu doar pentru că mulți români nu se mai întorc din diaspora în țară, dar și pentru că adaptarea culturală nu pare să fie un proces ireversibil.
Faptul că simțim un deficit de democrație în România comparativ cu nivelul european poate fi un motor puternic de propulsare al unei mișcări modernizatoare de tip liberal. Toate eurobarometrele confirmă faptul că românii au mult mai mare încredere în instituțiile europene decât în cele naționale. Când nemulțumirea față de ce se întâmplă în România nu ne va mai conduce la a “vota cu picioarele”, emigrând, ci mai degrabă să ne implicăm în schimbarea societății prin informare constantă, participare la dezbateri politice, vot, voluntariat, implicarea în societatea civilă, în partide politice, sau alte forme de mișcări asociative, atunci vom avea o bază pentru a susține o viziune pentru o nouă Românie, construită pe un proiect al speranței și al alegerilor individuale, în contrast cu proiectul furiei și îngrădirii drepturilor propagat de partidele extremiste.
Poate că una dintre principalele lecții pe care le putem învăța de la Uniunea Europeană este chiar cea legată de originea sa istorică: Europa s-a clădit pe cel mai mare eșec moral si istoric al spațiului politic occidental modern: al Doilea Război Mondial și Holocaustul. Dacă, întorși dintr-un asemenea abis, părinții fondatori ai UE au reușit să întrevadă un proiect atât de ambițios, construit cu răbdare , dar păstrând mereu în minte viziunea finală, înseamnă că și noi putem construi din haosul și lipsa de repere morale ale tranziției un drum către o Românie democratică și prosperă, care își respecta cetățenii și le apără drepturile, atât în interiorul propriilor granițe, cât și în exteriorul lor.
