În ultimele zile, o idee bizară și-a făcut apariția în rândul dreptei americane: dacă Viktor Orbán a pierdut alegerile, înseamnă că nu a fost cu adevărat un autocrat. James Kirchik, care a combătut elocvent această afirmație în publicația The Free Press, le rezumă argumentele în felul următor:
„Pare de bun-simț să spunem că, dacă un «autocrat» pierde alegerile, până la urmă el nu a fost un autocrat”, a scris Mike Pesca în The Free Press.
Rod Dreher, unul dintre numeroșii intelectuali conservatori pe care guvernul Orbán i-a primit cu brațele deschise la Budapesta, a publicat un mesaj sarcastic: „Dar… dar… dar atâția experți și jurnaliști din Occident mi-au spus că așa ceva nu se va întâmpla niciodată, că Orbán este un dictator fascist care nu ar preda niciodată puterea!”
Iar editorialistul de la The New York Times, Ross Douthat, a susținut că „partidele politice puternice care forțează limitele regulilor pentru a-și consolida puterea și care cedează în fața corupției reprezintă o caracteristică inerentă a democrației ca atare. Iar dacă partidul tău aflat la guvernare, oricât de bine înrădăcinat ar fi, poate pierde totul în urma unui val electoral masiv, înseamnă că nu trăiești într-un stat autoritar”. Un editorial din The Wall Street Journal a subliniat aceeași idee, pe un ton zeflemitor.
În revista The Atlantic, prietenul meu Eliot Cohen prezintă o altă versiune a acestui argument, sau mai degrabă o perspectivă înrudită. El scrie, în linii mari, că, de vreme ce Orbán a pierdut, nu trebuie să ne temem de influența sa nici în Statele Unite și nici nu trebuie să fim pesimiști dacă elemente ale sistemului său ar fi adoptate în America.
Aș dori să îl contrazic pe Eliot, dar și pe ceilalți, cu toată considerația față de aceștia. Da, Orbán a pierdut. Însă a pierdut după șaisprezece ani în care s-a aflat la putere.
În decursul acestor șaisprezece ani, a provocat daune uriașe culturii, economiei și societății maghiare. Orbán s-a menținut la putere prin modificarea constituției, alterarea sistemului de vot, acapararea aparatului birocratic al statului, preluarea controlului asupra instanțelor judecătorești și universităților, precum și prin îmbogățirea familiei și a apropiaților săi (despre care vom detalia mai jos).
O parte dintre acești apropiați au achiziționat o mare parte a presei private, pe care o controlează și în prezent.
Pentru a câștiga împotriva lui, Péter Magyar a avut nevoie de un an și jumătate ca să construiască o mișcare socială la nivel național. A îndurat hărțuiri constante. Telefonul i-a fost interceptat.
Iubita lui, care s-a dovedit a fi agent al partidului de guvernământ, l-a înregistrat în secret în momente intime și a furnizat acele imagini echipei de campanie a premierului.
Baza de date a partidului său a fost compromisă cibernetic de către agenți ai statului. Televiziunea și radioul de stat au refuzat să îi ia interviuri.
În schimb, au răspândit în mod repetat minciuni despre el. Au fost inventate calomnii grotești, menite să îl facă să pară deopotrivă dezechilibrat și crud.
Printre altele, a fost acuzat că a ucis și a fript câinele familiei (o afirmație repetată de Rod Dreher, unul dintre americanii aflați pe statul de plată al guvernului maghiar, după cum subliniază Cathy Young).
Până în ultima clipă, Orbán a părut convins că va câștiga oricum sau, cel mult, că va pierde la o diferență foarte mică și apoi va contesta rezultatele. În ziua alegerilor, membrii partidului său pregăteau deja acest discurs, vorbind pe un ton amenințător despre presupuse acte de violență pe care opoziția le-ar fi plănuit.
Când au început să sosească rezultatele din zonele rurale, care în trecut îl susțineau, a decis în cele din urmă să nu oprească procesul electoral: înfrângerea era pur și simplu prea zdrobitoare.
Dar nimeni nu se îndoiește că va continua să se folosească de milioanele de euro pe care le-a furat, de oamenii pe care i-a plasat în instituții cheie și de judecătorii care îi sunt loiali pentru a submina viitorul guvern și a încerca să preia din nou puterea.
Nu este un sistem totalitar. Însă poate putem fi de acord să îl numim „autoritarism gulaș”: un sistem în care un singur partid acaparează totul, care provoacă daune uriașe, dar care poate fi, în cele din urmă, înlăturat după o generație la putere, dacă un număr suficient de oameni sunt dispuși să își riște carierele, familiile și averile luptând împotriva statului, a forțelor sale de securitate și a propagandei sale copleșitoare.
Este aceasta o formă bună de guvernământ? Este aceasta democrație? Ar vrea oare vreunul dintre cei care pun la îndoială semnificația acestui vot să aibă un sistem similar instaurat în Statele Unite pentru următorii șaisprezece ani, până în 2042?
Cu siguranță, unii dintre admiratorii americani ai lui Orbán și-ar dori exact acest lucru. Așa cum am mai scris, acțiunile lui Orbán au reprezentat o sursă de inspirație pentru susținătorii ideologici ai administrației Trump:
În timpul campaniei prezidențiale din 2024, Orbán a avut mai multe întâlniri cu Donald Trump.
În mai 2022, un institut de analiză politică favorabil lui Orbán a găzduit CPAC, conferința mișcării de dreapta, la Budapesta, iar trei luni mai târziu, Orbán a mers în Texas pentru a ține un discurs la conferința CPAC din Dallas.
Anul trecut, la a treia ediție a CPAC Ungaria, un membru republican al Congresului a descris țara drept „unul dintre cele mai de succes modele din poziția de lider în materie de principii și guvernare conservatoare”.
Într-un mesaj video, Steve Bannon a numit Ungaria „o sursă de inspirație pentru întreaga lume”.
În ciuda analizelor făcute de propria sa instituție cu privire la modul de guvernare al Ungariei, Kevin Roberts de la Fundația Heritage a descris la rândul său Ungaria modernă „nu doar ca pe un model pentru arta modernă a guvernării, ci drept modelul absolut”.
Modelele maghiare au inspirat Proiectul 2025 al Fundației Heritage, care, la rândul său, a influențat direct administrația Trump.
Președintele, vicepreședintele și secretarul de stat și-au exprimat public sprijinul pentru prim-ministrul maghiar într-o încercare de a-l ajuta să câștige, un gest pe care nu cred că vreo administrație de la Casa Albă l-a mai făcut vreodată pentru vreun aliat în cadrul unor alegeri democratice. Ei l-au plăcut, îl admiră și doresc să îi folosească ideile.
Nota redacției – Textul lui Anne Applebaum este tradus cu acordul autoarei de pe contul de Substack.
