Strategul politic rus Vladislav Surkov a recunoscut, la un moment dat, că instituțiile democratice importate de Rusia din Vest după prăbușirea Uniunii Sovietice aveau un rol pur decorativ.
Surkov, „eminența cenușie” a politicii de la Moscova pentru contribuția sa la consolidarea regimului autoritar al lui Putin, a declarat că Rusia a adoptat formal aceste instituții doar pentru „a fi în rândul lumii”. Intenția era de a evita ca adevărata cultură politică a țării să irite sau să sperie restul națiunilor.
Moscova a decis că nu mai are rost să mimeze democrația pe măsură ce relațiile dintre Rusia și Occident s-au răcit. Astfel, regimul și-a arătat „structura brutală a puterii”, expunând un sistem de guvernare lipsit de orice fațadă democratică.
Această etalare a forței brute are un caracter exhibiționist. Satisfacția nu vine doar din deținerea puterii, ci din trâmbițarea caracterului său discreționar și a impunității sale.
Comportamentul nu se limitează sub nicio formă la Moscova. Această atitudine a început să seducă tot mai mulți adepți, în special în anumite cercuri de putere de la Washington. Acolo, sfidarea normelor este prezentată drept o virtute, iar beția puterii fără limite este afișată ostentativ, în loc să fie ascunsă.
Chiar în Statele Unite – țara care a clădit ordinea internațională de după cel de-al Doilea Război Mondial – asistăm acum la victoria forței brute în fața dreptului.
Promovat de administrația Trump și lipsit de diplomația obișnuită a influenței americane, principiul „celui mai tare” prezidează acum, simbolic, la desființarea acelei ordini mondiale. Nu este de mirare că acest spectacol este privit cu satisfacție, dacă nu chiar aplaudat, în buncărele și palatele prezidențiale de la Moscova și Beijing.
Teama, abandonul și moartea
Analizând criza din perioada interbelică, filosoful politic Antonio Gramsci o descria ca pe un „interregn” – o epocă în care vechea ordine se stinge, iar cea nouă nu s-a născut. Într-o astfel de perioadă, scria el din celula unei închisori italiene, „apar cele mai diferite simptome morbide”.
Astăzi, după aproape un secol, exercitarea nerușinată a puterii prin constrângere și dominare reprezintă un astfel de simptom morbid al propriului nostru interregn. Pe măsură ce puterea decade în primitivism, ea își dezvăluie nucleul „necropolitic”: capacitatea și voința de a decide cine are dreptul să trăiască și cine este lăsat să moară.
Ascensiunea unei noi clase de privilegiați – oligarhia necropolitică – a devenit un alt semn alarmant al stării noastre actuale.
Formată din elite din domeniul resurselor naturale, tehnologiei, finanțelor, securității și imobiliarelor, oligarhia necropolitică americană pare pregătită să guverneze prin gestionarea morții, a abandonului și a excluderii sociale.
Negarea schimbărilor climatice grăbește distrugerea ecosistemelor și transformă mase uriașe de oameni în populații „sacrificabile”, generând o violență tăcută sub formă de caniculă, inundații, secetă, foamete și migrație forțată.
Controlul prin algoritmi, monopolul asupra atenției publice și manipularea politică țintită duc la fragmentarea societății, incită la violență și golesc democrația de conținut, transformând viața publică într-un război psihologic permanent.
Practicile de detenție în masă și deportările sunt metode de guvernare prin frică, dezbinând familii și lăsând comunitățile să gestioneze singure ruinele unei precarități cronice.
Acest sistem de guvernare amenință, direct și indirect, viața și bunăstarea oamenilor mult peste granițele SUA.
Pe plan internațional, oligarhia necropolitică americană șubrezește alianțele politice occidentale, distruge legăturile comerciale tradiționale, erodează suveranitatea statelor independente și paralizează organismele de guvernare multilaterală. În același timp, subminează unitatea europeană prin încurajarea forțelor iliberale, ostile proiectului comunitar.
Avertismentul geopolitic al lui Orwell
În ultimii ani, romanul distopic 1984 al lui George Orwell a devenit un punct de reper universal în discuțiile despre supravegherea totală, autoritarism, propagandă și represiune psihologică.
Totuși, ceea ce se omite adesea din aceste dezbateri este cadrul geopolitic al cărții: împărțirea lumii în trei superstate – Oceania, Eurasia și Estasia. Această dominanță globală amintește izbitor de triada de astăzi: SUA, Rusia și China.
Poate și mai tulburător, având în vedere că Orwell a scris 1984 ca pe un avertisment pentru lumea occidentală, este faptul că cele trei superstate nu diferă între ele. Toate sunt regimuri totalitare care își mențin societățile într-o stare permanentă de mobilizare și supunere prin mecanisme de propagandă și prin logica sacrificării individului.
Este posibil ca acest „interregn” prin care trecem să se încheie cu instaurarea unei noi ordini internaționale, asemănătoare celei descrise cu atâta teroare de Orwell.
Și este foarte posibil ca Uniunea Europeană – cu toate defectele și neajunsurile ei – să rămână astăzi singura speranță globală pentru cei care, dinăuntrul sau din afara Occidentului, se opun oligarhiei necropolitice, indiferent de naționalitatea acesteia.
Pentru ca Europa să devină un factor real de descurajare în fața derivei autoritare a lumii, ea nu mai poate rămâne o simplă grupare de state care își urmăresc propriile interese. Europa are nevoie de o uniune politică mai profundă, capabilă să acționeze ca o singură putere strategică, dotată cu o arhitectură comună de securitate și apărare.
Fără o astfel de concentrare a autorității, Europa va rămâne un actor geopolitic reactiv, vulnerabil structural și, în cele din urmă, fără apărare în fața afișării nerușinate a puterii brute și discreționare.
