În noiembrie 2019, am organizat un seminar la Bruxelles, cu participarea unor cercetători din U.K., Europa și SUA, precum și a coordonatorului Comisiei Europene pentru probleme de antisemitism și a unui expert pe probleme de antisemitism din Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei. Ceea ce am observat cu toții în 2019 a fost un mare semnal de alarmă: o explozie de mesaje antisemite după 2016 care includeau negarea Holocaustului, promovarea conspirațiilor tradiționale antisemite și îndemnuri la atacuri împotriva comunității evreiești sau a statului Israel.
În spațiul online al lumii anglofone, aceste mesaje proveneau în principal din două surse distincte. În primul rând, grupurile radicale din SUA care au exploatat contextul toxic generat de alegerilor din 2016. Pe parcursul campaniei electorale, Trump a folosit o retorica masivă împotriva „corectitudinii politice” pentru a ataca fără restricții mexicanii și musulmanii, dar, odată bariera spartă, mesajele antisemite ale publicului online au explodat de asemenea, deoarece se integrau perfect cu narativul vechi al „evreilor care conduc lumea”, reactivată de noul discurs populist împotriva „elitelor globaliste”.
A doua sursă a fost Kremlinul, care a dorit să amplifice tensiunile interne în statele europene, revigorând traumele din cel de-al Doilea Război Mondial. Strategia lui Putin a fost adoptată parțial și de Viktor Orban, care știa foarte bine ce făcea când a început campania împotriva CEU și a inundat Ungaria cu imagini care îl prezentau pe Soros într-un mod similar cu tehnicile folosite de naziști pentru dezumanizarea evreilor în anii ’30.
Pe fond însă, problema antisemitismului nu ține numai de retorica iresponsabilă a liderilor populiști sau de încercările maligne ale Rusiei de a crea permanent haos pentru a se menține relevantă geopolitic, ci se încadrează într-un pattern vechi și testat. Există un model recurent în apariția sentimentelor antisemite. O creștere a tensiunilor sociale și adâncirea crizele economice sunt adesea însoțite de o creștere a retoricii antisemite. Polarizarea politică în Statele Unite și crizele continue din Europa în ultima decadă au creat un teren fertil pentru reactivarea celor mai abjecte și înrădăcinate instincte ale societății.
Antisemitismul se bazează pe stereotipuri, teorii ale conspirației și dezinformare care vizează atât formele tradiționale, cât și cele moderne ale urii față de evrei. Irwin Cotler, profesor canadian de drepturile omului, distinge între două tipuri de antisemitism: cel clasic care constă în discriminarea, respingerea sau atacarea drepturilor evreilor de a exista ca membri egali ai societății în care trăiesc. Antisemitismul nou sau modern constă în discriminarea, respingerea sau atacarea drepturilor poporului evreu de a exista ca membru egal al comunității internaționale, având Israelul ca țintă colectivă.
Aceasta distincție a fost încorporată în definiția antisemitismului adoptată de International Holocaust Remembrance Alliance (IHRA) în ședința sa plenară de la București, din 2016: „Antisemitismul reprezintă o anumită percepție asupra evreilor, care se poate manifesta sub forma urii față de aceștia. Manifestările retorice și fizice ale antisemitismului sunt îndreptate împotriva indivizilor evrei sau non-evrei și/sau a proprietăților acestora, împotriva instituțiilor comunității evreiești și a facilităților religioase evreiești”.
Cu alte cuvinte, să critici politica lui Netanyahu, care a slăbit statul Israel înainte de 7 octombrie, nu este antisemitism. Sute de mii de cetățeni israelieni au protestat împotriva lui luni la rând. Însă afirmația că evreii controlează mass-media, economia, guvernul sau alte instituții internaționale este o formă clasică de antisemitism. Negarea dreptului poporului evreu la autodeterminare și a dreptului de existență a statului Israel este o formă de antisemitism modern. Când liderul religios al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, spune că Israelul este „o tumoare canceroasă care trebuie distrusă” (face astfel de declarații în fiecare an), acesta este un exemplu clar de noua formă de antisemitism virulent, care circulă în forme mai mult sau mai puțin explicite. Aceste distincții sunt importante după atacurile barbare comise de Hamas în 7 octombrie.
În primul rând, Hamas împreună cu Hezbollah și alte miliții din Irak, Siria și Yemen fac parte din rețeaua de teroare finanțată și susținută de Iran. Toate împărtășesc aceeași aspirație genocidară, de a distruge statul Israel. În documentul său fondator din august 1988, Hamas recunoaște acest lucru în mod explicit: „Israelul va exista și va continua să existe până când Islamul îl va șterge de pe fața pământului, așa cum a șters altele înaintea lui”. În caz că există vreo îndoială, articolul 13 din documentul fondator aduce clarificări suplimentare: „Inițiativele, așa-zisele soluții pașnice și conferințele internaționale sunt în contradicție cu principiile Mișcării de Rezistență Islamică (…) Nu există nicio soluție pentru problema palestiniană în afara jihadului. Inițiativele, propunerile și conferințele internaționale sunt toate pierdere de timp și eforturi zadarnice”.
Pentru cei care se întreabă încă de ce este greu pentru Israel să găsească o soluție durabilă cu susținătorii Hamas și Hezbollah, răspunsul le stă demult în față. Nici Hamas, nici Hezbollah nu sunt interesați deloc în a avea negocieri cu Israelul. Ei vor distrugerea statului Israel și eliminarea evreilor de pe fața pământului. Evident, nu toți palestinienii împărtășesc doctrina genocidară a Hamas, dar în același timp foarte puțini se delimitează de ei.
Cel mai dezgustător este însă cât de mult doctrina aceasta genocidară a fost normalizată pentru simpatizanții Hamas. Unul dintre teroriștii Hamas din 7 octombrie și-a sunat părinții să se laude că a ucis 10 evrei: „Uită-te câți am omorât cu mâinile mele! Fiul tău a omorât evrei! Mamă, fiul tău este un erou”, a adăugat el. Părinții săi sunt auziți în mesajul audio lăudându-l în timpul apelului. Identificat de către tatăl său drept Mahmoud, teroristul spune că sună familia de pe telefonul unei femei evreice pe care tocmai a ucis-o și îi imploră să verifice mesajele sale de pe WhatsApp pentru alte detalii. Și pentru ca ecoul malefic să se facă simțit mai puternic, mama teroristului îi mărturisește: „Aș fi vrut să fiu lângă tine” – cu subînțelesul că ar fi dorit să sărbătorească împreună cu fiul ei asasinarea celor zece evrei. Evident, tânărul Mahmoud nu era erou, ci un criminal ordinar îndoctrinat de familie cu otrava antisemitismului și folosit drept „carne de tun” de organizația totalitară care guvernează Fâșia Gaza din 2005. Ca el sunt probabil mulți. Există un viitor pentru ei, dar asta presupune ieșirea din cultul morții în care au intrat.
De ce este important să vorbim de antisemitism acum? Pentru că barierele urii au început să se spargă și în România și mă tem că este doar o chestiune de timp până când demonii antisemitismului vor începe să se manifeste mai agresiv și aici. Partidul neolegionar își face un crez din a glorifica pe toți criminalii de război (folosind vocabularul similar lui Hamas: indivizii implicați în Holocaustul din România nu erau criminali de război, ci martiri) și, deși încearcă să își modereze discursul oficial în speranța unor voturi, filonul său ideologic își trage seva din această fântână a urii antisemite.
România are din 2021 o strategie națională pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării și discursului instigator la ură, dar nu este foarte clar cât de bine a fost implementată și cu ce succes. Acesta ar fi un moment bun să fie actualizată.
