Parcă inspirați de febra sărbătorii cvadrienale „Șantierul Electoral” care a năpădit străzile și piețele localităților de la noi în ultimele luni, Colossal Order au lansat Cities: Skylines 2, jocul perfect pentru primarii închipuiți și nu numai. Și eu, ca și mulți alții, am crezut că pot mai bine decât Nicușor Dan. Acest joc m-a convins însă că nu.
În primul rând, trebuie spus că similaritățile jocului cu orașele din România nu se opresc la perioada de lansare și începutul campaniei electorale neoficiale. În zona simulatoarelor de management edilitar, Sim City a fost regele până când o lansare dezastruoasă l-a detronat. Cetățenii au ales primul Cities: Skylines ca urmaș și succesul său fulminant a urmat aceeași cale a jocurilor distribuite de Paradox, o poveste cu multe DLC-uri destul de scumpe. A venit vremea unei noi generații, care să profite de avansurile noilor tehnologii, dar din păcate Cities: Skylines 2 s-a lansat ca un proiect local făcut prin PNDL. Lăsând la o parte găurile de mărimea viitoarelor expansiuni, jocul pare neterminat și neoptimizat, mai degrabă o platformă pentru dezvoltări viitoare care sigur vor fi plătite de jucători.
Blocat în trafic
Mai degrabă decât revoluționar, jocul își dorește să extindă simularea de oraș din prima iterație, făcând-o ceva mai detaliată și mai granulară. Baza rămâne aceeași: construiești drumuri și apoi desemnezi zone industriale, rezidențiale sau comerciale. În spațiile acestea se mută cetățeni și companii la care aceștia lucrează. Pe măsură ce numărul lor se înmulțește atras de oportunitățile orașului construit de tine, ei vor avea nevoie de din ce în ce mai multe servicii publice, de la școli la gropi de gunoi. Mentenanța acestora costa bani care pot fi făcuți din taxe. Astfel, provocarea ar fi să construiești un oraș cu industrie prosperă, servicii publice de ultimă generație și cetățeni fericiți.
Aici însă apropierea Cities 2 de cazul românesc începe să se vadă, deoarece, exact ca în urbele noastre, provocarea reală este ce naiba să faci cu traficul infernal și cu parcările. În Cities 2, fiecare cetățean particular este simulat – un omuleț care chiar poate fi urmărit în timp real atunci când pleacă de-acasă la serviciu și apoi la cumpărături. Acest omuleț are de obicei o mașină pe care o parchează, evident pe trotuarul din fața locației în care intră. Mai mult, nu ai un control real al modului în care diferitele clădiri se așază în oraș, cu excepția celor de servicii publice. Așa că nu e neplauzibil ca individul din exemplul de mai sus să lucreze la o companie în capătul celălalt al orașului. Mai mult, și transferul de bunuri dintre companii este simulat, iar AI-ul jocului nu a auzit de clustere industriale, ci fabricile pot colabora la orice distanță.
Luăm simularea cetățenilor și simularea transferului de bunuri, plus o propensiune a AI-ului cetățenesc de a prefera mașina transportului public și, din păcate pentru jucătorii din alte țări, indiferent că alegi look-ul european sau cel nord-american pe care Cities 2 ți le pune la dispoziție, ce ajungi să creezi aproape de fiecare dată este un București.
Orice încercare de a organiza din timp traficul este în zadar dacă nu cunoști jocul perfect și nu ai câteva sute de ore de construcție la activ. Pentru un jucător mai puțin dedicat, drumurile pe care le pui vor trebui reconstruite odată ce urbea ta crește, ceea ce înseamnă dărâmarea de case și fabrici, ceea ce înseamnă populație nemulțumită și taxe mai puține. Ceea ce poate însemna uneori faliment. Astfel, în loc să te gândești la design urban sustenabil, în majoritatea timpului va trebui să-ți bați capul cu câte-o intersecție buclucașă care blochează activitatea economică a orașului tău sau va trebui să te iei cu mâinile de cap întrebându-te de ce cetățenii nu folosesc parcarea pe care tocmai ai construit-o și insistă să umple trotuarele orașului de mașini. Adică, repet, București.
Optimizarea traficului e o problemă interesantă de rezolvat, dar parcă ocupă mult prea mult dintr-un joc care deja oferă destul de multe alte probleme interesante. De pildă, jocul este surprinzător de detaliat când vine vorba de tipul de resurse și bunuri pe care orașul tău le poate produce și de multe ori merită să te întrebi dacă are sens să imporți ceva ce ai putea să produci în oraș. Vorbim aici de sectoare industriale, dar și de sectoare agrare, opțiunile fiind multe și interesante. Optimizarea prezenței serviciilor publice oferă iarăși alegeri interesante: este îndeajuns să măresc școala deja existentă sau ar fi bine să dau mai mulți bani și să construiesc o școală nouă în noul cartier rezidențial. Din păcate, aceste preocupări vor fi, mai tot timpul, întrerupte de o problemă de trafic. Noroc că noua interfață de construit drumuri este intuitiv de folosit.
Urbanism spălăcit
O altă problemă a Cities 2 ține de grafică. Culori ușor spălăcite și designul artistic de-a dreptul plictisitor generează orașe lipsite de caracter. Mai adaugă și câteva bug-uri vizuale date de faptul că jocul a fost lansat prea devreme și începe să ți se facă dor de seria Sim City care, chiar dacă nu era o simulare la fel de detaliată ca Cities 2, înțelegea că pasionații de astfel de jocuri nu sunt designeri de spații urbane, astfel că au nevoie de un pic de ajutor din partea motorului grafic pentru a avea această iluzie în timp ce orașul lor se dezvoltă. Clădirile de servicii publice ar beneficia și ele de o mai mare varietate de opțiuni arhitecturale. În particular problematic pentru autorul acestui articol, clădirea universității este cam urâtă.
Ca aproape orice român, am crezut că mă pricep mai bine la urbanism decât primarii pe care îi tot alegem, dar, după câteva sesiuni de Cities 2, trebuie să recunosc că este destul de dificil să negociezi cu cetățeni care au o dragoste infinită față de mașini personale. Jocul rămâne însă nefinisat în câteva puncte esențiale, de aceea, e greu să ofer o recomandare acum în afara pasionaților de city-building care nu au prea multe alternative la dispoziție pe piața jocurilor.
