Timp de doi ani, din 1949 până la finalul lui 1950, actrița Dina Cocea – fiica ziaristului N.D. Cocea și nepoata fondatorului cotidianului Adevărul, (fostă) proprietară de teatru particular – a furnizat note detaliate către Serviciul Special de Informații (SSI, predecesorul Direcției a III-a a Securității). Principalul ei obiectiv era corespondentul France-Presse în România, Raymond Audibert, bănuit de spionaj, notele, semnate „Fanny”, sunt, într-un final, o cronică la cald a Bucureștiului acelor ani – Bucureștiul Dinei Cocea, o divă anturată de bărbați, pentru frumusețea ei, formată în lumea burgheziei, care-și folosea talentele actoricești pentru a-și păstra modul de viață într-o „dictatură a proletariatului” (mai multe despre dosarele Dinei Cocea, aici și aici).
În a doua parte a anului 1950, Audibert părăsise deja România – după ce, conform SSI, își recunoscuse activitatea de spion în favoarea Franței (practic, Audibert le-a dispărut agenților români de sub nas, căci ei visau să-l folosească drept monedă de schimb, măcar). Asta n-o împiedica pe Dina să-și continue colaborarea cu SSI – parțial orientată de agenți, parțial povestindu-și propria viață socială.
Cu siguranță, SSI a direcționat-o înspre soții Fratostițeanu.
„După ce am stat un sfert de oră, Lucia Fratostițeanu m-a luat pe sus cu ea la biserică – și acolo am cunoscut o altă colecție de babe. După slujbă, Luc – așa i se spune în intimitate – m-a prezentat prințesei Brâncoveanu, monseniorului Ghica care (…) m-a întrebat cum mă descurc în viață, la care am oftat și i-am pupat mâna; mai erau de față un singur bărbat Țigara Samurcaș [Tzigara-Samurcaș, n. I.P.] și un june, fiul unui anume Brezeanu care se pare că se ascunde după cum mi-a spus Luc” [1]. Și la anterioara vizită, tot la biserică o târâse: „(…) m-a cărat la biserică. A luat cu ea o cutie mare rotundă pe care scria: Smirnă și mi-a explicat că dăruiește smirnă preoților” [2]; conform Dinei, Lucia „a fost întotdeauna bisericoasă dar acum a căzut în mania religioasă” [3].
Deși ceea ce raportează Dina Cocea e peisajul unei lumi cu „babe”, multă tămâie și comerț cu obiecte din dulapurile Luciei, SSI-ul chiar îi suspecta pe soții Fratostițeanu de ceva spionaj – iar cei doi chiar avuseseră, anterior, activități „contrarevoluționare”.
Gheorghe Fratostițeanu (născut pe 4 aprilie 1887, avea 63 de ani în 1950) era inginer, fusese director general și acționar principal la Petrolul Românesc și membru în consiliul de administrație al Societății de Telefoane, iar în 1947 fusese „comprimat” pentru „atitudine anti-muncitorească” din poziția de simplu inginer la Distribuția [4]. Securitatea îl suspecta de implicare, încă din 1944, într-un „grup de sabotaj organizat de Intelligence Service”.
Lucia era născută pe 11 septembrie 1889, deși Securitatea o „întinerea”, dându-i ca dată a nașterii 9 septembrie 1905, și o făcea fiica unui general sârb (pe tatăl ei îl chema Panait, așadar probabil și aici agenții lucrau cu folcloristică). Nici c-ar fi participat „la reuniunile cu caracter reacționar organizate de Irina Procopiu Berindei” [5] nu e foarte adevărat – în jurnalul ei, Procopiu (doamnă de onoare a Reginei Maria) o menționează de fix trei ori pe „nebuna de Lucie Fratostițeanu” [6], la începutul anilor 1940, și nu la „ceaiurile” ei recurente.
Dacă Dina circula informația că dl Fratostițeanu avusese o relație extramaritală din care rezultase un copil, dar își iubea mult soția, despre „Luc”, Securitatea (care confirmă relațiile ei cu preoți romano-catolici) scria că fusese amanta directorului general al CFR, Nicolae Tabacovici.
În sinteza din 1952, pe soții Fratostițeanu, Securitatea îi credea amestecați, prin Eleonora Bunea de Wied (care fusese condamnată în 1950), în spionajul britanic. În ’48-’49, Eleonora de Wied fusese, într-adevăr, una dintre participantele la ședințele Asociației de rezistență anticomunistă „Mihai Eminescu”, găzduită de Fratostițeni în locuința lor din str. Sofia nr. 2 (unde, o vreme, îl ascunseseră și pe scriitorul Constant Tonegaru). În iulie 1953, amândoi aveau să fie condamnați printr-o sentință a Tribunalului Militar Teritorial București.
În 1950, însă, casa din str. Sofia (astăzi, monument istoric) fusese naționalizată. La etaj locuiau foștii chiriași englezi ai soților Fratostițeanu și încă o familie, iar la parter, foștii proprietari, văduva generalului Baranga și încă o „fată bătrână”. Pe Dina o irita plicticoșenia vieții Fratostițenilor (nu doar misticismul Luciei) – dar era o viață împărtășită de mulți dintre cei din generația și condiția lor socială. De pildă, cea a inginerului Ion Costa-Foru (n. 1896), unul dintre fiii avocatului și militantului pentru drepturile omului C.G. Costa-Foru. Angajat ca director tehnic la Sovromgaz și locuind, cu numeroasa familie extinsă, într-un fastuos imobil de pe actualul Deal al Mitropoliei, Costa-Foru își scotea din minți urmăritorii (în activă căutare de „discuții dușmănoase”, căci și el era suspectat de relații cu englezii) cu programul lui banal – serviciu, casă, la medic –, pentru care folosea transportul în comun.
Lucia și soțul ei trăiau vânzând din casă – Dinei îi dădea „dantele, voaluri paietate și altele” pe care să le plaseze la teatru. O dantelă făcea 4.000 de lei. Perdelele și covoarele pe care încerca să le vândă Ion Costa-Foru în același an 1950 erau mai bănoase – 6.000 lei metrul pătrat de covor. Doar că ele proveneau dintr-o casă mare – un covor avea 12 mp, celălalt, 19,5 mp, iar perdelele (7.000 lei bucata) nu puteau fi cumpărate decât de o instituție.[7]
*
Între timp, pe str. Emil Pangrati 1 „erau șase persoane la joc de cărți (…): cuconet care dela 5 la 9 joacă zilnic pinacle”[8]. Casa era a unei tinere femei de 27 de ani, Ada Scărlătescu, care fusese prinsă, în ’48, încercând să treacă ilegal granița în Iugoslavia și făcuse aproape un an de închisoare, iar de atunci nu găsea unde să se angajeze: „I s-a propus să lucreze pentru securitate și a răspuns că așa ceva trebuia să i se propună înainte să facă nouă luni de arest și nu după ce le-a făcut” [9].
Probabil că-și punea apartamentul la dispoziția jucătoarelor de pinaclu contra unei mici contribuții sau poate erau relațiile mamei ei, cu care locuia. Deși „neîncadrată”, la Ada S. „mergea” (adică-i lucra toalete) croitoreasa Dinei.
Și, mai nou, la bursa zvonurilor creștea cota pentru fuga din România, pe același traseu ratat de dra Scărlătescu: „Se vorbește pretutindeni de fuga recentă din țară a fraților Alimănișteanu, prin Iugoslavia și oamenii care disperau că se mai poate pleca încep să prindă noi aripi” [10].
Familia Alimănișteanu era numeroasă, foarte liberală și înrudită prin căsătorie cu Brătienii, iar unul dintre frați, Constantin, fusese căsătorit cu prima femeie doctor în drept din România, Sarmiza (Sarmisa) Bilcescu. Cel mai probabil, prin târg se vorbea despre fiii lui Virgil Alimănișteanu (Alimăneștianu), care murise în 1942, însă doar despre Călin (n. 1922) știm cu certitudine că a părăsit țara în ’50. Fratele mai mare, Mihai (n. 1918), și mezinul Constantin fugiseră într-adevăr împreună (odată cu soția lui Mihai, Ioana Fulga), însă încă din 1947-1948, iar Șerban (n. 1920) urma să ajungă în Statele Unite în 1953. Poate că și el îl însoțise pe Călin sau poate că informațiile circulau bizar în acei ani.
Până la plecare, însă, oamenii se agățau de sentimentul că totul e de câștigat sau nimic nu e de pierdut.
La Mangalia – unde, în ciuda penuriei post-război, lumea bună artistică își făcea lungi concedii estivale –, un „dansator dela Estradă, angajat la operetă la Alhambra”, „cam cheltuia bani, juca poker și la București este aproape în fiecare seară la Zissu”. „Ultima oară când l-am văzut la Zissu căuta să cumpere ceasuri de valoare pentru evrei care pleacă în Palestina” [11].
Celebru în anii 1920-1930 pentru că-l lansase pe Jean Moscopol în crâșma de pe Calea Șerban Vodă (probabil la nr. 16), barul-restaurant Zissu, cu muzică live, se redeschisese, în noiembrie 1939, pe str. Batiștei nr. 12, iar o vreme avusese și o grădină de vară pe la Fântâna Miorița. După război, era încă la mare trecere printre artiști și membrii vechii protipendade. Iar viața putea părea, uneori, ca-nainte.
Într-o zi de vară din 1950, o vineri, Dina avea întâlnire la cofetăria Nestor cu surorile Georgiana Reininger și Mica Atanasiu, două amice (pe care, de fapt, le turna copios la SSI). Au luat prânzul la Athenee Palace și „apoi seara am fost la Zissu”, împreună cu soțul Georgianei și alți domni, unde s-au consumat 14 sticle de vin. Nota de la Zissu a fost 5.000 de lei (un salariu de angajat mărunt), iar bărbații au jucat cărți „pe mii de lei, lăudându-se că ce contează acolo câteva mii de lei” [12]. În 1951, Mica Atanasiu avea să fie racolată de SSI (care avea să fie absorbit de Direcția Generală a Securității Statului în același an), iar în 1953, internată administrativ pentru spionaj în favoarea Turciei. Pur și simplu, avea un iubit turc, angajat al ambasadei, care, în ochii agenților, o „plătea” pentru informații cu ciorapi de nailon – de care era, totuși, nevoie ca să te afișezi la Zissu.
La Zissu pierdea vremea – stârnind suspiciunile anturajului – și Radu Maltezeanu, proaspăt ieșit „dela Canal”, care o ruga pe Dina să-i trimită lui Dinu Frumușanu, încă la muncă forțată, „1.000 lei pe lună și un pachet de 5 kilograme alimente”. Pentru că Maltezeanu însuși trimitea un pachet a doua zi, Dina contribuia și ea cu niște zahăr și vitamine[13]. Înainte de război, Frumușanu fusese campion la automobilism (ceva ce puțini își permiteau), conducând un Chrysler, iar la nunta lui din 1938, cu Mihaela Cioranu, participase protipendada Bucureștiului.
*
În același timp, într-un univers aproape paralel al vieții Dinei, Irina, a doua soție a politicianului liberal Ion Manolescu Strunga, era evacuată din str. Dionisie Lupu 32. În acest 1950, Manolescu Strunga tocmai fusese arestat (avea să moară în 1951), iar soția lui avea să fie și ea internată administrativ, timp de doi ani. Însă cu Irina Manolescu Strunga locuia și nepoata de fiică a soțului, Ioana (Pussy) Cocea, copila lui N.D. Cocea (care murise în februarie 1949) și sora de tată a Dinei. Împreună cu bunica vitregă Irina, Pussy și îngrijitoarea ei ajunseseră în Colentina, toate trei într-o singură cameră, iar Dina apela la SSI pentru ca Pussy să fie preluată de partea câștigătoare, în noile condiții, a familiei – Dina însăși și sora ei, actrița Tanți Cocea. Pentru moment, cele două o salvaseră din hulita Colentina aducând-o la Tanți, pe str. Melodiei (acum str. dr. Radu Cristian) nr. 1, lângă Piața Rosetti, însă fără s-o și declare la circa de miliție.
- ACNSAS, Fond Informativ, dosar 0310679, f. 11.
- Ibidem, f. 16.
- Ibidem, f. 12.
- ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1099303, vol. 1, f. 254.
- Ibidem, f. 255.
- Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891-1950), Iași, Polirom, 2016, p. 276.
- ACNSAS, Fond Informativ, dosar 0208776, ff. 40-41.
- ACNSAS, Fond Informativ, dosar 0310679, f. 16.
- Ibidem, f. 17.
- Ibidem, f. 18.
- Ibidem, f. 45.
- Ibidem, f. 52.
- Ibidem, f. 34.
