Pe 25 decembrie 1991, când drapelul roșu de deasupra Kremlinului a fost coborât, bătălia de jumătate de secol între doi giganți s-a încheiat. În ultimii 35 de ani, Europa s-a dezvoltat sub influența unilaterală a unei mari puteri, aceeași care i-a asigurat reconstrucția după patimile celui de-al Doilea Război Mondial.[1] Dorința fostelor state comuniste de a se alătura structurilor multinaționale occidentale a impulsionat și mai mult puterea Americii, iar raportul euroatlantic a reprezentat garantul menținerii sferei sale de influență. A doua venire a lui Donald Trump la Casa Albă și implementarea politicilor sale izolaționiste într-un context geopolitic fără precedent din 1945 încoace ridică multe semne de întrebare cu privire la viitorul Americii ca mare putere și hegemon al lumii libere: Au mai existat astfel de președinți „autarhi”, sau este Trump un pericol nemaiîntâlnit în istoria recentă? Care este locul lui Trump în galeria liderilor americani? Reputația lui proastă nu este nimic altceva decât produsul subiectivismului european?
Make America Great Again. Sloganul ajuns celebru în toată lumea, adaptat de exponenții populismului de dreapta de pe toate continentele, a fost șterpelit de la predecesorul republican al lui Trump, Ronald Reagan. Acesta a candidat în 1980 împotriva democratului Jimmy Carter, prezentând o agendă profund anticomunistă și intervenționistă. Reagan, spre deosebire de Trump, a înțeles că puterea Americii va supraviețui numai atât timp cât sfera sa de influență de cealaltă parte a Atlanticului rămâne intactă. „Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”, a rostit el la Berlin, iar lumea întreagă l-a văzut ca pe un uriaș. Reagan a făcut foarte multe greșeli, dintre care poate cea mai gravă a fost Afacerea Iran-Contra, prin intermediul căreia a vândut armament greu regimului totalitar de la Teheran pentru a finanța efortul milițiilor anticomuniste din Nicaragua, iar moștenirea sa economică, similară cu cea a lui Margaret Thatcher în Regatul Unit, este una foarte controversată. Până și această stea a conservatorismului, cel mai republican dintre republicani, a înțeles însă că puntea euroatlantică nu trebuie niciodată ruptă și că o astfel de decizie ar duce la pierderea influenței americane în întreaga lume liberă.
America nu are un imperiu transcontinental, așa cum au avut britanicii, căci hegemonia lor asupra Europei nu are caracter politic, administrativ sau militar, ci mai degrabă cultural. Îndrăznesc să asemăn influența SUA asupra lumii libere după 1945 cu noțiunea de „commonwealth” propusă de istoricul ruso-britanic Dimitri Obolensky[2] atunci când vorbea despre influența Bizanțului asupra Europei răsăritene: un soi de confederație de națiuni aflate sub umbrela culturală și chiar filosofică a unei mari puteri, confederație care, deși nu este constrânsă armat să accepte modelul străin, îl consideră ideal și îl preia de bunăvoie. Acesta este motivul pentru care America s-a dovedit poate cel mai de succes hegemon din istoria lumii: cei asupra cărora și-a exercitat influența au admirat-o și au dorit-o. Au fost vrăjiți de principiile Declarației de Independență, care a enunțat drepturile fundamentale nu numai ale americanilor, ci ale tuturor oamenilor, născuți egali în fața lui Dumnezeu și a legii. Puterea Americii a fost reafirmată de fiecare dintre curajoșii care au sărit zidul Berlinului, căci, așa cum a spus JFK, „democrația nu este perfectă, dar noi n-a trebuit niciodată să ridicăm un zid ca să ne ținem oamenii înăuntru”. Puterea Americii a fost reafirmată de străbunicii noștri, care se rugau ca Unchiul Sam să vină și să-i alunge pe ruși. Îndeobște, vigoarea unui hegemon se poate măsura în nădejdea pe care și-o pun alții în el.
Trump a ajuns la putere, la fel ca mulți agresori politici, stimulând frustrările majorității tăcute. Contrar modului în care au fost prezentați de media liberală, votanții Trump nu sunt cu toții hillbillies și rednecks extremiști, cu steagul confederat pe capota camionetelor. Marea lor majoritate nu sunt fanatici. Trump a mizat pe doi piloni esențiali în campania sa: incultura politică și istorică a electoratului (valabilă de ambele părți ale baricadei) și frustrarea lor în legătură cu aroganța politicienilor democrați, care au alienat mare parte din pătura mijlocie și de jos a societății. Tocmai acest stereotip al „neandertalianului trumpist” a stimulat masele, încurajându-le să voteze candidatul controversat. Trump este un acrobat al luptei de clasă, care poate convinge muncitorii americani că lucrează în folosul lor în timp ce solidifică puterea baronilor corporatiști. Pentru omul de rând, omul cinstit, care-și dorește un trai mai bun pentru familia lui, dar care nu are cunoștințe de drept, economie sau științe administrative, atractiv nu este cel care întocmește planuri de redresare economică treptată, ci acela care bate cu pumnul în masă și lansează declarații de tipul „ieșim din acordul X”, „desființăm departamentul Y”, „îl dăm afară pe Z”. Retorica lui Trump nu este sofisticată, dar funcționează, pentru că președintele nu se îndoiește niciodată. Oamenii de rând nu-și doresc conducători care au dubii. Li se par inutili. Vor întotdeauna să audă „așa voi rezolva problema”, nu „o soluție ar putea fi asta”. Dubiul însă este profund democratic și este profund american. Dacă George Washington n-ar fi avut dubii, ar fi devenit fără îndoială rege.
Când Joe Biden a devenit președinte în 2020, Trump a lansat un îndemn voalat, cerându-le susținătorilor să-i pedepsească pe cei responsabili pentru „fraudarea” alegerilor. Trumpiștii au pornit în marș către Capitoliu, începând ceea ce a rămas în istorie drept revolta din 6 ianuarie. Clădirea administrativă a fost devastată, iar evenimentul a cauzat moartea a opt oameni. Trump nu și-a asumat niciodată responsabilitatea pentru dezastru și a continuat să afirme că a fost sabotat de opoziție. Vicepreședintele său, Mike Pence, care a acceptat rezultatele alegerilor și a încercat să prevină o izbucnire violentă înainte de 6 ianuarie, a fost numit trădător și îndepărtat de Trump, fiind înlocuit în al doilea mandat cu un veritabil yes-man: JD Vance. Președintele a fost trimis în judecată pentru instigare la insurecție și pentru perturbarea procesului democratic, însă a scăpat basma curată.
Joe Biden, deși într-o poziție precară din punctul de vedere al sănătății, a gestionat câteva dintre momentele decisive ale politicii externe americane de după 9/11: Retragerea trupelor americane din Afganistan și răspunsul ferm al Americii la invadarea Ucrainei. Conducerea lui Biden a readus un sentiment de încredere în busola morală a Washingtonului și a întărit poziția SUA pe plan mondial. Unitatea euroatlantică intensificată de abuzurile dictatorului de la Kremlin, nemaivăzută din 2001 încoace, a dat Americii picioare noi. Ceea ce unul ca Trump nu poate înțelege este faptul că mai prețios decât dolarii și armele oferite ucrainenilor este capitalul moral, care cântărește mult mai mult decât aurul pe plan internațional.
Dintre cei 45 de președinți ai Statelor Unite, puțini pot concura cu Donald Trump pentru poziția de cel mai distructiv lider. Președinții falimentari pe care îi indică de obicei istoricii sunt cei precum James Buchanan sau Andrew Johnson. Păcatul lor, în mai toate privințele, a fost letargia și lipsa de implicare. James Buchanan – absent în timp ce țara aluneca spre Războiul Civil. Andrew Johnson, cel care i-a urmat lui Lincoln – un om slab și un rasist notoriu, care a încetinit redresarea postbelică. Mai mereu, președinții răi au fost cei impotenți, rigizi, lipsiți de voință. Trump este diferit.
Trump a promovat în cadrul campaniilor lui electorale ideea libertariană a unui Stat care nu intervine în afacerile indivizilor, însă în realitate a folosit principiul drept pârghie pentru a consolida puterea miliardarilor. Doctrina economică a lui Trump nu are nicio legătură cu liberalismul clasic al lui John Locke, cu „mâna invizibilă” a lui Adam Smith sau cu principiile libertății individuale invocate de Thomas Jefferson. Asta deoarece oligarhia contrazice principiile competiției juste și este caracteristica definitorie a capitalismului imatur, dezarticulat, asemănător cu cel al statelor est-europene aflate în era privatizării (perioada Elțîn, de pildă). O societate ale cărei resurse se află în mâinile câtorva magnați care decid pe cine strivesc și pe cine promovează nu este și nu poate fi o societate liberă. Plafoanele și restricțiile economice care îi scârbesc pe trumpiști sunt necesare pentru a împiedica coagularea unor astfel de „găști”. Trump devine în mod paradoxal extrem de invaziv pe plan intern, hrănind hidra oligarhică și sporindu-i influența asupra straturilor inferioare ale economiei, în consecință asupra individului.
Referitor la problema „tehnofascismului” de care se vorbește tot mai des în ultimul timp și la poziția privilegiată a lui Elon Musk în cadrul administrației americane, Radu Vancu descrie perfect natura oximoronică a rolului unor magnați ai tehnologiei în cadrul unei astfel de guvernări: „fiecare dintre ei reprezenta o sursă esențială de viitor. Fiecare dintre ei inova esențial în industria automobilelor, a rachetelor, a băncilor etc. De 2 luni încoace, fiecare dintre ei reprezintă o sursă esențială de trecut. […] Acceleraționismul de care fac atâta caz e îndreptat nu înainte – ci înapoi. E un acceleraționism regresiv, față de care simțim același șoc moral ca față de revizionismele istorice ale lui Putin. […] Și asta e, de fapt, ce simțim față de Statele Unite: era până recent o sursă de viitor – și a ales să devină o sursă de trecut. Cu toate consecințele dezastruoase”[3]. Elon Musk, care a stârnit entuziasm în anii 2010 prin inițiativele lui științifice, a devenit un propovăduitor al regresului intelectual și moral, pretinzând că „empatia este slăbiciunea fundamentală a civilizației occidentale”. De altfel, progresul tehnologic este inutil în lipsa unor justificări etice, spunea Charlie Chaplin în celebrul The Great Dictator: „Cunoașterea ne-a făcut cinici; inteligența, aspri și nemiloși. Gândim prea mult și simțim prea puțin. Mai mult decât de mașinării, avem nevoie de omenie. Mai mult decât de inteligență, avem nevoie de compasiune și blândețe. În lipsa acestor calități, viața va fi violentă și totul se va pierde. Avionul și radioul ne-au adus mai aproape unii de alții. Însăși natura acestor invenții apelează la binele din oameni – apelează la frăția universală, la unitatea noastră, a tuturor.”
Politica trumpistă se dovedește profund contrastantă cu tradiția de „gardian al democrației” cu care America se mândrește. Izolaționismul recomandat de Trump este de neconceput pentru oricine a studiat măcar la un nivel primar istoria Statelor Unite. Motivele cooperării americanilor cu aliații lor democrați sunt și pragmatice. Curând după câștigarea independenței Statelor Unite față de coroana britanică, Washington l-a trimis la Londra pe John Adams, însărcinându-l cu restabilirea relațiilor diplomatice cu englezii. Încă de la început, poziția Americii a fost limpede: „suntem independenți, nu singuri”. Viziunea lui Trump dezavantajează America și pe considerente geopolitice: Uniunea Europeană, care până de curând a mizat pe sprijinul american în mai toate problemele de securitate și n-a văzut rostul modificării statutului ei de alianță economică și politică, este nevoită să ia în calcul formarea unei armate proprii, o forță care să acționeze independent de Washington. O federalizare a Europei ar putea însemna sfârșitul dominației americane asupra lumii libere și ascensiunea unui nou pol de putere. Care ar fi alternativa, când diplomația trumpistă tratează Canada ca pe un rival, Ucraina ca pe un stat vinovat și Rusia ca pe un partener?
Așadar, despre ce fel de „Great America” putem vorbi? În ce ne privește pe noi, europenii, prietenă ne este America generoasă, care sare în apărarea celui nedreptățit, nu cinica Americă a lui Trump.
[1] Planul Marshall (European Recovery Program); 1948-1952.
[2] Obolensky, Dimitri – Un commonwealth medieval: Bizanțul. Europa de răsărit 500-1453; Corint, București, 2002.
[3] www.facebook.com/radu.vancu
