Aseară m-am uitat la câteva episoade din Borgen, un serial ce prezintă viața politică daneză. Nu mă mai uitasem de peste zece ani. Și atunci, ca și acum, îl urmăream împreună cu soția mea seara târziu în timp ce fetele noastre dormeau. Pe atunci fetele aveau șapte ani, acum au 17. Iar eu lucram într-o corporație, expunerea mea de zi cu zi la politică fiind limitată la intrigile din comitetul executiv al companiei, în timp ce acum sunt politician de carieră și am ajuns cu treabă chiar și la Borgen. Două perspective foarte diferite din care urmăresc povestea și evoluția personajelor, la 10 ani ani diferență.
Deși o ficțiune, am găsit multe similitudini cu ce trăim chiar și în politica românească. Însă nu conținutul serialului mi-a atras atenția în mod special. Mi-am amintit de un altul, ce prezintă și el dedesubturile lumii politice, un serial creat în anii ‘70 și difuzat în România pe la sfârșitul acelei decade: „În spatele ușilor închise” (titlul original „Washington: Behind Closed Doors”).
Acum 45 de ani, pe vremea lui Ceaușescu, telespectatorul român stătea seara în fața televizorului (ce-i drept, alb-negru) și „consuma” fabule politice americane pe care le comenta a doua zi alături de colegii de muncă sau de școală. A doua zi când putea să meargă să-și ia cam orice de mâncare de la alimentară. Putea să treacă pe la librărie și să-și cumpere un roman de J.D. Salinger sau Kurt Vonnegut. Putea să facă o tură prin Mamaia cu mașina să vadă marea. Sau putea să stea de vorbă cu vecinii pe banca din fața blocului, iar seara să strige de la balcon după copiii care băteau maidanul sau jucau picioruș până târziu, la lumina lămpilor de pe stradă.
Ce NU putea să facă era să întrebe de ce la întreprinderea la care lucrează taie și spânzură un individ, de altfel incompetent, pus acolo cu mânuța de mahării din PCR. Nu putea nici să întrebe de ce se minte cu nerușinare la televizor despre recolte imaginare, de ce securistul din cartier amenință pe unul sau pe altul că îi toarnă dacă nu îi fac niscaiva servicii. Și așa mai departe.
Aceste amintiri m-au făcut să realizez că am fost martorul direct și neputincios al unei faze de descompunere a unei societăți.
Minciuna și incompetența promovate de un sistem corupt – aceasta este rețeta drumului către dezastru.
România a căzut aproape de bestialitate în câțiva ani. Pentru că de atunci, de la sfârșitul anilor 70, și până prin 1982, viața românilor s-a degradat până la nivelul distopiilor pe care le tot vedem prin filmele de astăzi. Peisajul nu atinsese chiar nivelul de Mad Max, dar nici nu eram departe.
Orwell descria în 1984 destul de bine mizeria la care se ajunsese.
Mâncam de trei ori pe săptămână macaroane în diverse combinații pe care mamele noastre le meștereau din nu se știe ce, iar în rest ne salvau cartofii luați cu sacul de la un nene. Carnea era practic inexistentă, mai puțin dacă aveai pile pe undeva sau rude la țară. Aveam dreptul la o jumătate de litru de lapte pe săptămână, pe cap de supus al guvernării comuniste.
Curentul electric era un oaspete care ajungea când vrea și pleca pe nepusă masă. Apa caldă era cu porția, săpunul, care abia se mai găsea, era aproape inutilizabil, prosoapele de pe piață erau ca scoarța. Nu aveam nici hârtie igienică tot timpul. Căldura era și ea una dintre minunile săptămânale. Îmi îngheța apa într-un pahar pus pe pervaz în cameră.
Cu mașina mergeam doar dacă trebuia să cărăm ceva greu – aveam norma de 20 de litri de benzină pe lună din care doi consumam până la benzinărie și înapoi, căci eram „arondați” la cea din extrema opusă a orașului.
Totul era decrepit, în descompunere. Ce mai funcționa era cârpit. Bicicleta, Dacia 1300, robinetul de la baie. Îmi amintesc că mergeam și mă întorceam de la antrenament sau de la școală cu ochii pe jos pe asfalt, doar, doar găsesc ceva util: o bucată de sârmă, o șaibă, o scândurică.
Iar cel mai dărâmat lucru era umanitatea din noi. Eram din ce în ce mai aproape de comportamente de animale: îmbrâncelile de la cozi, băgatul în față, furtișagurile devenite normale, delațiunea și servilismul față de „baronii” de pe atunci, securiști sau mahări din PCR sau chiar vânzători la alimentară. Îndobitocirea prin necunoaștere și prin propaganda permanentă care ducea la distorsionarea adevărului istoric până la înlocuirea cu mituri primitive. Televizoarele deveniseră niște cutii de lemn pe care se puneau milieuri și ghivece de flori, legătura cu lumea civilizată era ruptă. Ce să mai vorbim de seriale americane la televizor? D’apăi de seriale americane cu tema politică?
Eram semi-sălbatici. Parcurseserăm drumul dezvoltării în sens invers, mai bine de o sută de ani distruși în doar trei.
În schimb, trecerea asta către o gloată dezumanizată nu a afectat un lucru: clasa conducătoare. Activiștii de partid de vază și familiile lor. Securiștii cu grad mare și familiile lor. Ei au rămas neatinși, în cartiere frumoase unde nu se oprea curentul, cu magazine speciale doar pentru ei. Au continuat să ne sfideze, la muncă sau la școală, să se afișeze cu lucruri la care omul de rând nici nu visa – delicatese de mâncare, aparate video și casete la discreție cu minunății din occident, haine ca în occident (făcute în Romană pentru export și „căzute din camion”).
Și mai ales imunitate. Ce făceau ei și odraslele lor greșit era îngropat sau minimizat ca importanță. Nu avea rost să te plângi sau să reclami. De fapt, cui să reclami? Tot lor? Pentru că partidul era peste tot, inclusiv (sau mai bine zis „mai ales”) în miliție și în (simulacrul de) justiție.
Cum am ajuns acolo?
Pentru că aproape nimeni nu a reacționat la ce se întâmpla dincolo de umplut stomacul și distracție la dispoziție din anii ‘70. Pentru că politrucii peceriști mână în mână cu securiștii, adică porcii și dulăii din Ferma Animalelor, au fost lăsați să monopolizeze toate informațiile și toate deciziile, să facă din alb negru și din negru alb, să scoată basma curată pe cine vor, să transforme în infractor pe ce nevinovat doreau ei.
Ce trăim astăzi este un scenariu foarte similar cu ce trăiam în anii ‘70. Stâlpii dezastrului atunci au fost o populație amorțită care trăia relativ prosper, dar era dezinformată și speriată de sistem, un stat ineficient condus de politruci incompetenți care se împrumuta masiv din exterior, o clasă conducătoare în care binomul securiști-activiști de partid controla totul, de la justiție la economie, și se îmbuiba cu nesimțire.
Care este situația acum?
Aderarea la UE și NATO ne-au adus prosperitate. Cine își mai amintește astăzi de unde am plecat, de anii ’90 și salarii de câteva zeci de dolari sau de inflația cu trei cifre?
Tot parcursul către lumea occidentală a însemnat un salt în puterea de cumpărare, în calitatea vieții în general. Da, capitalismul are sincope și criza din 2008 ne-a afectat. Dar tendința de creștere a prosperității a continuat până recent. În ultimii doi ani puterea de cumpărare este în continuă scădere, dar clasa de mijloc încă își permite să mănânce pe îndestulatele și să meargă în vacanță sau să facă revelionul pe meleaguri străine. Încă. Semnele declinului bunăstării sunt acolo, dar majoritatea este încă «groggy».
Minciuna
Iar mahmureala asta este întreținută. Ajunge la oameni imaginea distorsionată a unei lumi pline de pericole, dar în care „tătucii” pesediști, peneliști și securiști „se ocupă” să ne fie bine. Mare parte a populației are accesul la informație trecut prin filtrul televiziunilor și ziarelor de casă ale securiștilor, pesediștilor și peneliștilor.
De la Antena 3 deținută de un securist dovedit, pușcăriaș pe merit de hoție, sau România TV a unui pesedist penal fugar, și până la Digi-ul slugă și complice peneliștilor sau zecile de posturi locale controlate de baronii rezidenți.
Așa cum exista radioul pe unde scurte atunci (când cine făcea puțin efort reușea să asculte Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC), așa există astăzi internetul. Atunci aveai „piedici naturale”: frica de a nu fi prins, propagarea proastă a semnalului și bineînțeles bruiajul radio al statului comunist. Astăzi, pe internet, până să ajungă la cetățeni, adevărul trece printr-un baraj de dezinformare și mizerie greu de pătruns, o ceață deasă și puturoasă, unde antivaxeri, pro-ruși și antivaxeri pro-ruși își varsă dejecțiile, o parte pe banii prietenului Putin, o parte pe banii contribuabilului român via PNL și PSD.
Incompetența
Ceața asta încearcă să ascundă și realitatea din guvernarea și din administrația din țară. Șefii de la ANAF, ANCOM, ASF, plătiți cu sume colosale și dovediți ca fiind complet nepricepuți pentru domeniile pe care se presupune că le păstoresc. Ajunși acolo doar pentru că la un moment sau altul au servit fără crâcnire interesul PSD sau PNL, al unui pesedist sau penelist.
Și oamenii ăștia fac pagube. Ne fac pagube. Prăbușirile firmelor de asigurare chiar sub ochii înlăcrimați de îmbuibare ai „asefiștilor” de frunte au băgat mâna în buzunarul multora. Greșelile pe banda rulantă și nepăsarea marelui specialist Rafila lăsa bolnavi să moară cu zile.
Sistemul corupt
Un element care a demonstrat o neabătută continuitate: „clasa conducătoare”, nomenclatura, politrucii și securiștii, porcii și dulăii. Au trecut nestingheriți prin anii ’90, apoi au acceptat să cedeze un pic de putere pentru a putea spolia ceva mai puțin procentual dintr-o economie mult mai dezvoltată a unei țări membre UE, pentru a se putea îmbuiba în liniște din fondurile europene și din subvenții.
Porcii și dulăii lui Orwell sunt omniprezenți și continuă să ne sfideze, continuă să se protejeze unii pe alții și să elimine tot ce le poate pune în pericol dominația. În timp ce o familie ca Stăneștii de la Olt sug liniștiți la sursa subvențiilor după ce un prieten le-a făcut lege cu dedicație, persoane integre precum Dan Barna sau Vlad Voiculescu sunt târâți pe la parchet fără niciun motiv doar, doar o crede cineva că singura opoziție din România are și ea ceva putred în vene.
Securiști „de modă nouă” ca Hellvig sunt împinși în față ca „notabilități” de mare viitor, iar cei ce le-au purtat țucalul pe la servicii, ca renumitul domn George Truță, sunt trimiși să candideze la primării sau li se „încredințează misiuni” prin alte parți. Și nu lipsesc nici „îmbogățiții de război”. Pseudo-revoluționarii gen Ciolacu, cu tupeu cât casa în a smulge privilegii și a le păstra cu orice preț.
Antidotul
Transmiterea adevărului, direct, fără intermediari. Pentru istoria comunismului, generația mea este ultima care a trăit acele vremuri. Mai sunt zece sau douăzeci de ani în care mai avem martori destui să ținem adevărul la suprafață.
Pentru informația de actualitate este nevoie să ne întoarcem la politica de la „firul ierbii”, la informarea de la firul ierbii. Să educăm pe fiecare să creadă în primul rând în ce îi spune un cunoscut de încredere că a văzut sau auzit cu ochii și urechile lui. Să se vadă fața în față cu oameni diverși, să asculte păreri direct, să verifice ce spun mai multe persoane, să decidă apoi singur unde este cursorul adevărului. În plus, să caute surse verificate, jurnaliști adevărați, care investighează și informează, nu puzderia de „analiști” care dau din gură după cum bate vântul sau după cum le șoptește la ureche cel ce le bagă bani în buzunar.
2024 este super–anul electoral în care o coaliție de politicieni preocupați să împingă România departe de traiectoria apocaliptic-totalitară poate să aducă antidotul la firul ierbii, rupând astfel cercul vicios al minciunii și incompetenței. Sistemul corupt al securiștilor și activiștilor partidului lor PCR-FSN-PSD-PNL poate fi aruncat la gunoi, astfel încât să scăpăm de un coșmar distopic.
