fbpx

Agresiunea Rusiei și Securitatea Europeană: Lecții din Războiul din Ucraina

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Pe data de 24 februarie 2022, lumea s-a schimbat radical, în primul rând pentru Ucraina, și, într-un mod indirect, pentru europeni. După luni de pregătire militară intensă și campanii grosolane de dezinformare, Rusia a invadat brutal o țară europeană, cu dorința exprimată clar și răspicat de dictatorul rus Putin, nu doar de a o șterge de pe hartă, ci și de a-i șterge istoria și de a o asasina ca națiune. 

Pentru ucraineni, așa cum a spus președintele Zelensky, 24 februarie a fost „ziua cea mai lungă”, în care ucrainenii, ca popor, au trebuit să privească în abis și au văzut, ca în celebra pictură a lui Edvard Munch, doar distrugere, moarte și întuneric. Și totuși, nu au cedat, iar visul Kremlinului de a ocupa Kievul în trei zile a fost spulberat peste noapte. 

Ucrainenii și-au tras sufletul și au luptat. Cu arme puține, fără prea multă muniție, sabotați direct pe la spate de agenți ucraineni cumpărați ai Kremlinului, dar au luptat. Și mai important, după doi ani, ucrainenii continuă să lupte. Cu mai multe arme, dar cu muniție în scădere drastică, sabotați direct pe spate de aliați vestici aliniați cu Kremlinul (Orban în Ungaria, Fico în Slovacia, AUR în România și MAGA în SUA), dar continuă să lupte. 

Dintre ucraineni, 85% cred în continuare în victoria finală a Ucrainei și că vor reuși să-și recupereze teritoriile ocupate brutal de armata rusă. Ca europeni, avem datoria nu doar să credem la fel ca ucrainenii în victoria lor, ci și să îi sprijinim complet. O victorie a Ucrainei înseamnă pace în Europa.

Ce am învățat după doi ani de război și ce ar trebui făcut în următorii doi ani pentru a proteja Ucraina și Europa de agresiunea rusă? 

Cred că toți am învățat multe. În primul rând, am învățat că, după 30 de ani de cooperare cu Vestul, Rusia și-a dat masca jos, dezvăluind fața hidoasă a regimului fascist rusesc. Un regim care guvernează exclusiv prin teroare internă și externă, așa cum asasinarea recentă a liderului opoziției Alexei Navalny a demonstrat din nou. 

Rusia nu a folosit timpul scurs de la încheierea Războiului Rece pentru a se dezvolta ca țară, pentru a-și construi un sistem democratic și pentru a-și folosi influența globală într-o direcție pozitivă și constructivă, ca un membru civilizat al comunității internaționale.

Dimpotrivă, a folosit acest timp pentru a se re-înarma, a recrea regimul de minciună și intimidare al serviciilor secrete sovietice, a genera haos și instabilitate peste tot in lume, și a ataca în final Europa, sub influența unei viziuni geopolitice patologice, de inspirație neocolonială și imperialistă. 

Așa cum a declarat corect ministrul de externe britanic, David Cameron, în discursul său în fața Consiliului de Securitate al ONU cu ocazia trecerii celor doi ani de la invazia Rusiei: Singurii care se comportă ca naziștii sunt regimul lui Putin: invadând o altă țară și sperând că lumea va fi slabă și îl va lăsa să scape cu asta. Aceasta este pura realitate: Putin crede că poate lua teritorii, redesena frontiere, exercita forța pentru a-și construi imperiul”.

Am învățat, de asemenea, că în ciuda brutalității regimului lui Putin, acesta se bucură în continuare de mulți susținători în Vest, inclusiv în România. Motivațiile lor sunt diverse, dar liantul comun constă într-o îmbrățișarea insalubră a unui naționalism vâscos și agresiv, cu accente puternice autoritare, prezentat ca soluție simplistă la problemele economice cu care se confruntă societățile vestice, multe dintre ele având la rădăcină politica agresivă a Rusiei împotriva Vestului. 

Cel mai problematic, evident, este coordonarea poziției Kremlinului cu facțiunea MAGA din SUA, susținătoare a fostului președinte Trump, care a blocat sistematic, începând cu septembrie 2023, sprijinirea militară a Ucrainei. Chiar dacă unele cauze pentru această reacție ar putea fi atribuite măsurilor clandestine rusești, cauza principală este politica de recalibrare a SUA a priorităților sale geopolitice, determinată de costurile generate de intervențiile sale militare în Orientul Mijlociu și Afganistan din ultimele decenii. 

Această poziție a fost exprimată destul de clar de către senatorul JD Vance, unul dintre cei luați în considerare pentru posibilul post de vicepreședinte în administrația Trump. Recent, la Conferința de Securitate de la München, Vance a insistat că Statele Unite nu pot continua să sprijine Ucraina deoarece industria americană de apărare nu produce suficiente muniții, iar „armata americană trebuie să-și conserve resursele pentru alte regiuni”.

În privința României, am învățat că guvernul a dat semne că înțelege gravitatea agresiunii ruse, dar a preferat să ajute discret atât Ucraina, cât și Republica Moldova, cât mai puțin vizibil, din teama capturării temei războiului de către forțele extremiste, așa cum au procedat și în perioada pandemiei. 

Am învățat, de asemenea, că românii în majoritatea lor înțeleg trauma prin care trece Ucraina, dar durata războiului slăbește sprijinul public pentru cauza ucraineană. Faptul că jumătate dintre români cred acum că Ucraina trebuie să accepte o înțelegere cu Moscova, așa cum sugerează sondajul recent făcut de Consiliul European pentru Relații Externe, sugerează un eșec al strategiei oficialilor români de a explica miza acestui război pentru securitatea României și umplerea vidului narativ, pe cale de consecință, de către forțele pro-Kremlin

Ceea ce este probabil cel mai revoltător este faptul că partidele extremiste din România îl privesc pe dictatorul rus Putin ca model, așa cum legionarii în anii ’30 îl priveau pe Hitler ca model. Și mai grav, în ciuda retoricii lor patriotarde, ei exploatează costurile războiului și prin dezinformare avansează agenda Kremlinului în dauna securității propriei țări. Acesta este poate lecția cea mai tristă în cazul lor: motivația ideologică de a trăda și a-și vinde țara unei puteri ostile, o acțiune care are un singur rezultat previzibil – vasalizarea țării pe modelul Ungariei lui Orban sau Belarusului lui Lukașenko.

Cred însă că lecția cea mai importantă, care definește traiectoria trecută și viitoare a războiului, este diferența de viziune și voință politică dintre Rusia si europeni. Simplu spus, Rusia are o claritate de viziune, pe care Vestul (încă) nu are. Așa cum s-au exprimat în repetate rânduri liderii ruși, Kremlinul dorește subjugarea Ucrainei, distrugerea sa ca stat și ca națiune. În viziunea Rusiei, subjugarea Ucrainei va demonstra slăbiciunile Vestului, impotența NATO, posibila decuplare a SUA de Europa și dinamitarea arhitecturii de securitate europeană prin crearea de noi state vasale precum Belarus și Ungaria. Viziunea Kremlinului pentru Europa este destul de transparentă: o Uniune Europeană slăbită sau dezmembrată, în care statele membre să fie controlate energetic, politic sau prin presiune militară. 

În plus, victoria Kremlinului va accelera declinul democratic și va susține cauza partidelor autoritare, metastaziate de corupție după modelul regimului lui Victor Orban. Mesajul astfel trimis de Rusia este că democrația nu te poate proteja și că doar un regim de mână forte, prieten cu Kremlinul, poate readuce ordinea și stabilitatea. Semnale în această direcție se simt deja, inclusiv în Statele Unite.

Țările europene, care au beneficiat de prosperitate economică îndelungată sub umbrela militară americană, au avut probleme să se adapteze la această nouă situație. Provocarea cea mai mare pentru europeni este de a re-învăța să gândească geopolitic, să o facă împreună și să o facă rapid

Este exact această asimetrie de viziune și voință politică pe care Rusia se bazează și care speră că îi va aduce câștig de cauză. Sunt însă semne încurajatoare că Europa începe să se trezească la realitate și să acționeze mai ferm pentru a se proteja. Deschiderea negocierilor de aderare la Uniune ale Ucrainei și Moldovei, precum și deblocarea celor 50 de miliarde de euro pentru Ucraina în ciuda obstrucției Ungariei, sunt semnale pozitive indicând că perioada când vasalii Rusiei puteau bloca deciziile interne ale Uniunii se apropie de sfârșit. 

Pregătirea strategiei industriale de apărare europeană și preconizata înființare a postului de Comisar European de Apărare sunt de asemenea două mișcări foarte bune indicând o conștientizare a necesității de a adăuga o componentă militară puternică Uniunii, pe lângă cea economică. 

Creșterea producției europene de armament și încheierea de acorduri de securitate cu Ucraina, prin care se confirmă sprijinul pe termen lung al Europei pentru independența Ucrainei, indiferent de asistența SUA, sunt elemente care plasează Uniunea pe o traiectorie pozitivă de transformare militară.

În ciuda acestor elemente pozitive, ceea ce lipsește în prezent este o viziune clară pe termen lung privind relația cu Rusia. Această viziune trebuie să abandoneze complet ideea că relația cu Rusia se poate întoarce la momentul imediat dinaintea invaziei. Fără o schimbare substanțială de regim și ideologie la Kremlin, o întoarcere la momentul din ianuarie 2022 ar fi o greșeală catastrofală a Europei și o invitație semnată în alb pentru o viitoare agresiune a Rusiei împotriva Europei, probabil și mai devastatoare decât cea care are loc acum în Ucraina. 

Viziunea strategică a Europei trebuie să aibă ca obiectiv faptul că Rusia nu mai trebuie să fie lăsată niciodată să intimideze sau să atace un stat european sau să submineze securitatea europeană prin acțiuni hibride. Pe termen scurt, acest lucru va presupune un sprijin economic și militar consistent pentru Ucraina, care să împiedice Rusia să avanseze militar și, ulterior, să o determine să-și retragă trupele din teritoriile ocupate, inclusiv Crimeea. 

Rusia poate susține acest război pentru câțiva ani, dar nu îl poate susține indefinit. Produsul intern brut al Rusiei este aproximativ 10% din PIB-ul UE în 2020, ceea ce înseamnă că, dacă UE cheltuie 4% din PIB pentru apărare, Rusia ar trebui să cheltuiască 40% din PIB pe apărare doar pentru a ține pasul cu cheltuielile UE. 

Pe termen lung, Uniunea Europeană va trebui să se redefinească geopolitic și asta va implica, prin necesitate, o componentă militară solidă (convențională, cyber, de contracarare a acțiunilor hibride și una posibil nucleară) care să poată funcționa credibil și în absența unui sprijin american. Evident, transformarea pe termen lung va fi mult mai complexă și va necesita o rearanjare a mecanismului decizional al Uniunii în domeniul politicii de apărare și externe prin eliminarea dreptului de veto. 

Timpul, însă, nu lucrează în favoarea Europei, și aceasta este o ultimă lecție importantă de reținut din conflictul de 2 ani din Ucraina. Întârzierile și indeciziile nu fac decât să crească costurile acțiunilor care trebuie luate.

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00