Adam și Eva, dimpreună cu mărul și cu șarpele (și cu tot restul regnurilor vegetal și animal în exercițiu la vremea aceea), vor fi trăit în cea mai bună climatic dintre lumile posibile: Raiul/Edenul/Paradisul. Apoi natura lor (umană) căzută a adus cu sine și o cădere (umană) a naturii – capitalism feroce, corporatism fumegând, consumism febril. Noroc cu oamenii de stat și al lor termostat la „căldurile” piețelor libere. Stop. Rewind. Play de la… Adam. Smith, Adam.
Aclimatizare la economia (și la etica) mediului înconjurător
Trei secole pe muchie s-au împlinit, anul acesta, de la nașterea lui Adam Smith. Sintetizându-l într-o răsuflare, este scoțianul care a scris declarația de independență a științei economice din imperiul eclectic al filosofiei: a lepădat-o, abil, de păcatele i(deo)logice ale mercantilismului, a întronat-o rațional în miezul ordinii sociale bazate pe libertate, împletind „sentimentele morale” (1759) în „avuția națiunilor” (1776), comportamentele pașnice cu cele productive, empatia și egoismul. Pentru mulți, astăzi, acest fuse paradoxal al lui Adam Smith rămâne, pur și simplu, un sublim relicvar al naivității savante. Și totuși, el nu poate fi ignorat, iar elogiile și elegiile care îl vizează nu contenesc să vină de la doctrinari liberali (de varii stirpe, de la libertarieni hard la etatiști soft) și nu numai, cu toții recunoscând dacă nu valoarea verdictelor lui peremptorii, măcar utilitatea erorilor în evoluția purgativă a studierii economiei.
Una dintre întrebările „actuariale” ale exegeților operei smithiene este aceasta: ce ar zice azi „părintele economiei” despre problemele de mediu, mai ales despre schimbările climatice? Contemporaneitatea intelectuală l-a interpretat în moduri contrastante: fie ca pe un apologet al simpatiei față de natură, prin proto-teoretizarea capitalului natural (care se acumulează autoregenerativ, separat de acțiunea umană, proces totuși accelerat sau frânat antropic), fie ca un răufăcător al mediului, prin incitarea vectorilor de piață ai creșterii (care, după Revoluția Industrială, au stors planeta de resurse și i-au stricat eco-echilibrele, mai ales climatice). Smith ne va fi oferit argumente potrivit cărora individualismul responsabil și raționalitatea socializării ar putea ajuta la întreținerea armoniei, echilibrului, conviețuirii inclusiv cu restul naturii. Ele nu rimează însă destul cu definițiile ritoase ale cuvântului-cheie al evului nostru: sustenabilitatea.
Potrivit ortodoxiei contemporane a gândirii prietenoase cu mediu/clima, laissez-faire-ismul „mâinii invizibile” – economie de piață și comerț liber, individualism economic și interes personal luminat, dereglementare și concurențialitate – ar ignora sau nu ar anticipa externalitățile negative ale capitalismului global: epuizarea resurselor, poluarea geosferelor, reducerea biodiversității, schimbările climatice. Bunul Adam nu ne-a dotat pentru astfel de necazuri, spre deosebire de clarvăzătorii Marx și Engels, care avertizau că industria burgheză conduce la un soi de „deșeu” proletar (șomaj urban), la fel de necruțător cum agricultura moșierească preface în „deșert” solul odată fertil. Cumva, în „marea schemă a lucrurilor”, acest metabolism social ar reclama o revoluție (socialistă, științifică) capabilă a ne împăca între noi, iar apoi pe noi cu natura. Dar, chiar așa, îi este ecologismului sortit să fie stângist și stângace?!
Oameni buni – atât de știință naturală, cât și din cele sociale
Ideile bune ar trebui să treacă, în mod cumulativ, testele verității științifice, valorificării economice și virtuții politice: altfel spus, să fie adevărate (demonstrabil), benefice (profitabile, productive, propășitoare) și civice (liber exprimate democratic, nedespotic). Disfuncțiile de „validare” din piața ideilor – cu tripticul ei „catedre-bazaruri-agore”, cum le alintam într-un proaspăt eseu – duc la fraude rentabile, tabuuri ruinătoare, străpungeri degeaba. „Știința climei” – apostolând apocalipsa antropocenului – pare un „caz”: este politic corectă, selectiv profitabilă și autoimună la disidența profesională. Adică?
Nu sunt climate scientist, nu am colectat la prima mână date geo-istorice despre încălziri și răciri globale, nu am modelat evoluții, nu am replicat experimente și nu am confirmat/infirmat estimări. Cum fac și mulți alți cercetători, activiști, popularizatori, decidenți. Am căscat ochii și ciulit urechile de social scientist în dreapta și-n stânga, evaluând realismul, rezonabilitatea sau responsabilitatea evaluărilor altora. Iar butonul de panică s-a activat în momentul când am băgat de seamă că noțiunea cea mai sanitară, chiar salutară a Științei este caterisită la capitolul cu schimbările climatice: scepticismul. Cel rezonabil.
„Dubito ergo cogito” (Descartes) a devenit în știința climatică mainstream un fel de „dubito ergo diabolicum”. Elemente dușmănoase (cum se înfiera pe vremuri!) pun sub semnul întrebării (oare nu asta face Știința?) „consensul academic” ce postulează că (a) atmosfera se încălzește, (b) oamenii fac încălzirea, iar (c) încălzirea este rea. Totuși, scepticismul nu înseamnă negaționism sau conspiraționism, ci un act de (con)știință. Știința fără de conștiință este nu doar ruina sufletului (Rabelais), ci și a sălașului acestuia: trupul și locul, acel oikos/eco. Fieful economiștilor și al ecologiștilor. Intelectual și moral.
Adevărul nu se apără protejându-l de reinterogări. Presa mare vinde alarmismul climatic, cercurile savante devin gherile colțuroase (Climategate), totul în siajul unor politicieni care tratează contraopiniile cu bani pentru cercetare și diseminare pro și cu acorduri internaționale (Paris). Totuși, nimeni în toate mințile nu contestă puterea omului de a(-și) face rău (sieși, semenilor, urmașilor), risipind resurse, poluând mediul. Doar că el face asta mai abitir anume când normele/legislațiile îi permit „privatizarea beneficiilor și socializarea costurilor”. C-așa-i la stat! Piețele au alte păcate și merite. Ni le-a mărturisit și Adam.
Realități ale distopiilor malthusiene și utopiilor cornucopiene
Scepticismul informat/educat/justificat (nu cel ignorant, gratuit, analfabet științific) derivă, în științele mediului, între altele, și din: (1) decretarea excepționalității evoluțiilor climatice istorice în raport cu evoluții analoage la scară geologică, precum și aplatizarea inclusiv a fluctuațiilor medievale (încălzire, 900-1300, și răcire, 1450-1850) pentru a obține o imagine mai „grafică” de tip „crosă de hochei”, astfel încât „lama” (epoca post-industrială) să iasă în evidență relativ la „coadă” (pre-industrială); (2) inconsistențele minim(al)izate legate de ceea ce arată măsurătorile „nivelului temperaturilor” de la suprafața terestră (alterate de căldura emanată local de habitatele umane) și cele satelitare, de la nivelul atmosferei joase, al oceanelor sau din alte date proxy, toate mult mai omogene; (3) ecartul dintre creșterile prognozate ale temperaturilor (sugerate de modele) și cele efectiv înregistrate (mai mici), tributare datelor convenabil alese, precum și metodologiilor opace; (4) găsirea CO2 a fi marele încălzitor, gaz vital, procesat complex între atmo-hidro-bio- sfere; (5) volatilitatea estimărilor despre ridicarea nivelului mărilor până în anul 2100 (diferențe de 2000% între valori calculate „științific”!). Etc.
Dezbaterea privind schimbările climatice este un alt episod din gâlceava pesimiștilor economici și ecologici („malthusieni”) cu optimiștii („cornucopieni”), grupuri opuse care s-au ciocnit pe temele dezvoltării economice, epuizării resurselor și progresului ecologic. Prima tabără, înviorată în a doua jumătate a secolului trecut, a produs și a predicat „evanghelii” cum ar fi The Limits to Growth (1972), Global 2000 (1980), Beyond the Limits (1992) etc. Iar cea de-a doua a combătut prin vocile unor Julian Simon, Bjørn Lomborg, Ronald Bailey etc., susținând că evoluția, schimburile și creativitatea (în termeni de cunoaștere, resurse și instituții) pot anula divergența „progresiilor”: aritmetică (disponibilul) vs. geometrică (necesarul). Gestionarea politico-economică a „crizei climatice” trebuie să factureze realist nu doar costurile calamităților (corelate cu sau cauzate de emisiile umane de CO2? – întrebare „doar” fundamentală în științe!). Există și beneficii (dovedibile) ale încălzirii modeste pentru floră și faună, pentru sănătatea și socialitatea oamenilor. Realistă trebuie să fie și alegerea între limitare activități, captare CO2, adaptare umană, ne sfătuia S. Fred Singer în Hot Talk, Cold Science.
Narative normative dedicate piețelor sălbatice domesticibile
Să nu ne îmbătăm cu scepticism climatic și să nu decretăm un marș de neoprit al eco-progresului. Și nici o eră a Superabundance, titlul unei lucrări la a cărei lansare am asistat, anul trecut, într-un Washington D.C. sucit de la negaționismul lui Trump la afirmativismul lui Biden. Glumeam cu autorii, Gale Pooley și Marian Tupy, acuzându-i că titlul lor ar trimite în șomaj toată breasla economistă, a cărei rațiune de a fi este fix… raritatea! Dar mesajul era altul: oricât de grea ar fi viața, oamenii învață să și-o facă mai ușoară, lăsați fiind în pace.
Economia de piață nu înseamnă liber la haos. Prietenul nostru Adam ne-a spus că dincolo de ordinea spontană (scrutată apoi de Hayek), punându-i în mână statului legi drepte, societatea înflorește. În cazul mediului, ca mereu, prima lege este proprietatea. „Poluatorul plătește” poluatului daune probate faptic (nu societății, externalități internalizate). „Problemele globale” se pot rezolva din aproape-n aproape, local, proprietarian, juridico-legal. Iar calculul economic (obsesie a lui Mises) fixează cât ne putem și ni se permite să „poluăm”.
Nu exclude nimeni apriori ca schimbările climatice care ne alimentează scenarii negre să fie declanșate de om. Aceeași hiper-complexitate a fenomenelor fizico-chimice terestre și cosmice din care s-au născut, în eoni, fragilele noastre echilibre climatice ne poate deconspira rolul nostru de trăgaci. Doar că a edicta politic „climate science is settled” creează un amestec de tratare-preîntâmpinare a unei boli ce nu ne este clară, cum clar ne este că doctorii – guvernele – nu operează niciodată potrivit dictonului „primum non nocere”.
Impozite, subvenții, reglementări. Acesta este coctailul servit de Green Deal-ul european, de Green New Deal-ul american, de concordatele globale, constrângându-ne sau stimulându-ne ca, în numele progresului, să regresăm cu temperaturile la niveluri pre-industriale. Știm și cum: „decarbonizând verde economia” și prin „tranziții juste social”. Doar că politicile antiliberale (percepute ca penalizatoare sau privilegiatoare) sunt sancționate socio-economic de „legea consecințelor neintenționate” – evaziune, corupție, sărăcire.
Mai bine încă neconcludenți decât plini de concluzii pripite?
Dacă știința climatică este tranșată – avem Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC, distins cu Nobel pentru Pace, alături de Al Gore, în 2007) chezaș global al „consensului” –, de ce se mai cheltuie miliarde de euro/dolari (mai nou și yuani) pentru cercetări în materie? Iar dacă nu este tranșată, de ce deciziile politice se raportează la ea ca și cum ar fi? Din această dilemă, dragi cititori, nu puteți ieși, vorba lui Caragiale, fumător/poluator până în ultima-i clipă.
Iar dacă toată această exortație ar fi să aibă o morală pragmatică, aceea este: „păstrați științele climei deschise”! Ecologia eronată duce la o economie eronată. Oamenii – chiar și de știință – sunt prinși între phobos, kerdos și doxa, amestecuri de teamă, lăcomie și vanitate – chiar pe plan profesional. O astfel de febrilitate taie din răceala rațiunii. Fără Știință, ne paște zisa lui Mencken: „pentru fiecare problemă complexă există un răspuns clar, simplu și greșit”.
