Eu sunt un lovinescian. Pur și simplu cred că formele (inclusiv cele instituționale) își pot genera un fond, inclusiv după începuturi mai precare sau chiar ridicole. De asta e important ca aceste forme instituționale, chiar și atunci când nu arată încă OK, să atragă personalități cât mai compatibile cu ceea ce ar trebui ele (instituțiile) să fie la modul ideal.
Așa au ajuns instituțiile să semene cu ceea ce ar trebui ele să fie, după începuturi pe care Maiorescu le criticase pe bună dreptate drept forme fără fond. Așa au ajuns unele universități, de exemplu, să semene cu ceea ce ar trebui să fie o universitate occidentală. Și unele muzee. Și unele teatre. Așa au crescut unele instituții de presă. Sau societatea civilă. Ș.a.m.d.
De asta e important ca-n Academie să intre scriitori admirați de o lume întreagă, precum Mircea Cărtărescu. Sau Matei Vișiniec. Sau alții – care pot face ca Academia să semene cu ceea ar trebui să fie.
Fiindcă așa a ajuns România să semene cu ce ar trebui să fie: generând singură fondul unor forme esențiale.
Însă Academia Română, din păcate, nu pare să poată & să vrea să-si genereze acest fond. Și să devină cu adevărat o Academie. Conducerile ei succesive au fost blocate în forme mentale de un naționalism izolaționist & antimodern – care riscă să devină formă mentală a instituției în sine.
Ar trebui să fie obligatoriu ca dezbaterile Academiei Române privind admiterea noilor membri să fie publice. Nu votul – acela să fie secret, cum e normal. Ci dezbaterile, cum zic.
Fiindcă altfel ajungem la situații precum cea privindu-l pe Mircea Cărtărescu: cel mai important scriitor român contemporan e respins din cea mai importantă instituție de consacrare culturală & academică a României.
Iar ce e și mai grav nu e doar respingerea în sine – oricum scandaloasă. Chiar mai oribil e că, din câte se spune, argumentele împotriva lui Cărtărescu au fost că i-ar denigra pe Eminescu & Cioran, întrucât ar fi afirmat că cel dintâi a fost antisemit – iar cel de-al doilea legionar. Chestiuni evident adevărate, probate & răsprobate istoric – dar, se pare, intolerabile într-o Academie în care adevărul nu mai contează.
Ana Blandiana s-a ridicat & a protestat, spunând că atmosfera discuțiilor din Academie e exact cea din Săptămâna lui Eugen Barbu sau din România Mare a lui Vadim Tudor. For the record, nu știu asta de la doamna Blandiana însăși, ci din altă sursă – dar am ținut să consemnez aici că mai există și oameni onești în Academie. Cărora, cum mi-au spus, le e o rușine enormă.
Așa cum arată lucrurile acum, e limpede că o mare parte din Academia Română e locuită de spiritul naționalismului extremist de rit georgist. Ceea ce, dacă e adevărat (& Academia nu-mi dă motive să cred că nu e), e un eșec al tuturor conducerilor Academiei din ’90 până azi.
Fiindcă, pe de o parte, e evident că ultimele 3 decenii sunt printre cele mai bune ale culturii române: avem o cinematografie extraordinară, o literatură așijderea, artele vizuale sunt și ele tot mai vizibile pe plan mondial, teatrul face săli pline cu spectacole la rândul lor extraordinare ș.am.d. Pe de altă parte, Academia Română nu a reușit să rețină decât prea puțin din spiritul acesta atât de viu & fertil al culturii române cu care are norocul să fie contemporană.
Încât avem acum cu toții, ca țară, exemplul unei instituții românești care ar fi putut fi extraordinară – dar a eșuat în naționalism toxic & rânced. Nu trebuie să permitem ca România să eșueze precum Academia ei.
Asta a ajuns Academia Română: trebuia să fie „așa da!”-ul nostru național, exemplul viu pentru ce putem să facem mai bine pe lume. Și a ajuns exact contrariul: „așa nu!”-ul nostru național, caveat-ul, lecția perfectă despre cum nu trebuie să fim.
Suntem, așadar, poporul care va trebui să fie mai înțelept decât propria Academie. (Glumind trist – nici n-ar trebui să fie prea greu.)
