O țară trebuie să aibă guvern funcțional în fiecare zi. Cu mandat deplin sau interimar, dar guvern. Conducerea țării nu e o activitate care se poate sista.

Nu e o opinie politică. E arhitectura constituțională. Guvernul al cărui mandat a încetat rămâne în funcție până la depunerea jurământului de către membrii noului guvern. Nu poate să plece nici dacă ar vrea. Nu e un privilegiu de care se agață, e o obligație pe care o are.

De aceea linia de atac cu “guvernul demis se ține de scaun” nu e doar rea-credință. E analfabetism instituțional. Un guvern demis nu se ține de nimic, ci este ținut. De Constituție.

Și încă ceva: statul nu are buton de oprire. Dacă pleacă premierul, îl înlocuiește un ministru. Dacă pleacă toți miniștrii, rămân secretarii de stat. Dacă pleacă și ei, rămân secretarii generali. Trenurile tot circulă, pensiile tot se plătesc, granițele tot se păzesc. Cineva semnează întotdeauna. Vidul de putere e o figură de stil, nu o posibilitate juridică.

Belgia a stat 541 de zile fără guvern format, în 2010–2011. Și încă vreo 650 de zile, între 2018 și 2020. Ani, nu săptămâni. Nu s-a prăbușit nimic. Pentru că belgienii au construit o doctrină juridică serioasă: lopende zaken, adică afacerile curente.

Consiliul de Stat belgian a stabilit ce poate face un guvern demisionar: gestiunea curentă, dosarele începute înainte de criză și aflate deja în stadiu avansat, plus chestiunile urgente, unde inacțiunea ar produce un prejudiciu grav.

Iar aici e cheia: urgența crește cu durata. Cu cât se prelungește provizoratul, cu atât mai multe dosare devin urgente, pentru că amânarea în sine ajunge să fie sursa prejudiciului.

Competența unui guvern interimar nu se îngustează în timp. Se lărgește. E singura interpretare compatibilă cu funcționarea unui stat.

La noi se încearcă exact pe dos. Cu cât ține mai mult interimatul, cu atât mai agresiv se cere ca guvernul să nu mai poată face nimic.

Să fim foarte clari ce înseamnă asta. Un guvern care nu mai poate emite acte administrative e un guvern care nu mai poate executa legile pe care Parlamentul le-a votat. Nu vorbim de politici noi. Vorbim de organizarea executării unor legi aflate în vigoare.

A bloca asta printr-o interpretare voit restrictivă nu e rigoare juridică, ci la limită este chiar dizolvarea autorității de stat.

Și e cu atât mai grav când vine dinspre rețelele de influență din Justiție, de tipul “a sunat Lia”, sau din cauza incompetenței juridice a unora care se trezesc cu asemenea dosare pe masă. România riscă să se anuleze pe sine ca stat nu printr-o lovitură, ci prin eventuale hotărâri judecătorești absurde.

Un stat modern nu se poate bloca pentru că politicienii care au avut voturile să dea jos un guvern nu le au și pe cele pentru a pune un altul.